Intoarcerea trecuse mai intii prin trierea de la granita Ungheni si defilarea reinviatilor livizi pe strazile Iasului, pe care aveam sa-l revad, apoi, doar o singura data, in ultimul an de liceu, intr-un scurt popas din care retin doar sala festiva a Nationalului si pe Miluta Gheorghiu, in plin pitoresc spectacol, al Scrisorii pierdute, cred.
A doua mea copilarie a inceput, de fapt, la Falticeni, in primavara 1945. Un redebut insorit in existenta, frenezia vitalitatii accelerate de speranta. Acolo, am intilnit, fara sa-mi amintesc ca ii mai vazusem inainte de cataclismul 1941, unchi si veri si matusi, am redescoperit enormitatea fastuoasa a banalitatii cotidiene, carti si gradini si placinte si bilciul de Sfintul Ilie si, cum am mai evocat cindva, cartea cu scoarte verzi a magnificelor Amintiri ale lui Creanga. Cei doi ani care au urmat, la Radauti, au fost ai primelor prietenii si ai neuitatei invatatoare Veta Iurasoc, al carei preferat eram si in a carei casa am participat, ca timid invitat de gala, tratat cu delicatete si delicateturi, la primul Craciun al vietii mele. Anul 1947, in prima clasa a Liceului Evreiesc din Suceava, a insemnat, de fapt, inchiderea cercului intoarcerii la punctul de plecare. Dupa doar un an, scolile particulare erau desfiintate. Reforma invatamintului sub tutela tovarasului Ghe. Vasilichi anunta deja drastice schimbari ulterioare: nationalizarea, partidul unic, credinta unica, inscenarile tensionate ale combativitatii rosii pe care le-am urmat la inceput cu uimire si incintare si de care m-am distantat, scirbit si pentru totdeauna, spre sfirsitul liceului. Anii de studentie au exaltat coabitarea cu mult visatul Bucuresti, anuntind si instrainarea de ingineria pe care aveam s-o practic, totusi, inca prea multa vreme. Revenirea de scurta durata, dupa absolvire, la Suceava a scaparat focul unei pasiuni juvenile pe care aveam s-o intretin, in contratimpul unei pendulari intre elan si epuizare, si in cei cinci ani petrecuti la Ploiesti. Aici, in Ploiestiul lui Caragiale, daruit cu jocurile provocatoare ale unei pubertati resuscitate, am confruntat alta viteza a gindirii si alta acuitate a limbii decit eram obisnuit in molcoma Bucovina. Cele doua decenii ceausiste urmatoare in Bucurestiul care avea sa-mi gazduiasca maturitatea niciodata cu adevarat maturizata au marcat debutul literar, intilnirea si casatoria cu Cella, renuntarea la inginerie, prieteniile literare si, in cele din urma, decolarea spre necunoscutul altor geografii si calendare. Dintre locurile, nu putine, pe care acest traseu limitativ le-a omis nu poate lipsi, totusi, lagarul comunist Periprava, sub arsita Baraganului unde mi-am contemplat, coplesit, tatal in uniforma de detinut, si cimitirul de pe dealul Padurice, la Suceava, unde si-a gasit, sper, linistea nelinistita mea mama.
Sumara “geografie personala” schitata mai sus s-ar putea sa aiba putine legaturi cu realitatea de azi a tarii si cu biografia generatiilor care s-au succedat. Lipsesc, de altfel, cardinale ale “geografiei spirituale” care nu a incetat sa-mi ghideze drumul. Si, din acest motiv, poate, nu stiu sa vizualizez domiciliul vreunei Penelope care ma recheama, nici efigia ei in rolul Patriei care mi-ar reastepta intoarcerea. Mesajele pe care le-a trimis exilatului la New York, in anii postcomunismului romanesc, par trucate de o sora geamana si acra, care i-a confiscat identitatea. Sau poate nu?
Trecutul se tot departeaza, o data cu tara indepartata, migrind spre tinuturile stenice si solare ale recuperarilor infantile, unde Penelopa detine propria ei enclava de vis, inexpugnabila.
New York, martie 2005