– Fragment –
Fetele din Castro Laboreiro
Monção este asezarea unde a avut loc intimplarea povestita si raspovestita copiilor din vremea cind calatorul era si el un tinc, si anume cea cu Deuladeu Martins, o femeie mintoasa care, pe cind era piata asediata si fara de-ale gurii, a trimis sa fie adunate si puse la copt ultimele farime de faina, azvirlind apoi de pe metereze, cu mare parada de prosperitate, biscuitii fierbinti, si astfel a invins, convingind de inutilitatea asediului ostile lui Enrique al II-lea de Castilia, care urmareau cucerirea castelului. Asta s-a petrecut in anul 1368, vreme de mare candoare politica, se pare, pentru ca prea usor se mai cadea in plasa unor pacaleli tactice atit de puerile. Acum s-au schimbat vremurile si a ajuns Monção sa stea cu mina intinsa, daca ne luam dupa orfanul aciuit chiar la intrarea unei biserici, cu o expresie plina de pietate si implorare, primind pomana de la inimile sensibile. Calatorul umbla aproape vindecat de alte sensibilitati, dar a inregistrat imaginea induiosatoare. La fel cum a inregistrat ingerii de un stil baroc hiperbolic, care in aceeasi biserica flancheaza altarul principal si, de asemenea, un Mintuitor urias, dramatic si inspaimintator, care se afla in biserica parohiala, unde, de altfel, se afla si monumentul funerar ridicat intru cinstirea memoriei doamnei Deuladeu, actiune de venerare familiala din partea unui stra-stranepot.
Pina la Melgaço te delecteaza o priveliste placuta, dar care nu sare cu nimic in ochi fata de ceea ce se intilneste la tot pasul in Minho. Oricare teren impadurit de aici ar face o figura aparte, de pretioasa peisagistica, in tinuturi mai vitregite de soarta, insa aici privirea devine exigenta, nu o multumeste orisice. Melgaço este un tirg mic si foarte vechi, are un castel, inca unul pentru catalogul calatorului, iar donjonul merita descris in tomuri, se prefigureaza deasupra caselor din oras ca un parinte al tuturor. Turnul este deschis, are o scara de fier, iar inauntru este o mare bezna. Merge calatorul punind un pas ici, altul colo, asteptindu-se dintr-o clipa in alta sa trosneasca vreo sipca sau sa sara vreun soarece. Sint temeri firesti, calatorul n-a vrut niciodata sa treaca drept erou, dar lemnul e solid, iar soarecii n-ar avea ce sa gaseasca de rontait pe aici. Din inaltul turnului, calatorul percepe mai bine micimea castelului, cu siguranta era putina lume in decor in vremurile acelea stravechi. Strazile din zona veche a orasului sint inguste si sonore. Tacerea e deplina. Biserica e frumoasa pe dinafara, dar pe dinauntru e cit se poate de banala: exceptie face o stampa reusita cu Sfinta Barbara. Parintele a descuiat poarta si s-a dus in treaba lui la sacristie. Un cizmar din vecinatate l-a invitat pe calator sa vada maimuta de la poarta laterala din nord. Maimuta nu e maimuta, e una din acele compozite animale medievale, unii vad in ea un lup, insa cizmarul se faleste cu jivina, doar sint vecini.
Dincolo de Melgaço se afla Sfinta Fecioara a Oratoriului. E chiar la marginea drumului, pe un mic tapsan, daca ar merge calatorul zorit si neatent ar trece de ea, hm, unde oi fi, Sfinta Fecioara? Biserica se afla aici din 1245, s-au implinit si au trecut de mult sapte sute de ani. Calatorul are datoria de a-si masura cuvintele. Nu ii sta bine sa abuzeze de adjective, care sint o pacoste a stilului, mai cu seama atunci cind e nevoie de un substantiv, precum in cazul de fata. Insa Biserica Sfinta Fecioara a Oratoriului, constructie romanica de mici dimensiuni, decent restaurata, este o asemenea capodopera sculpturala incit cuvintele sint din nefericire prea putine. Aici e nevoie de ochi, de inregistrari fotografice care sa insoteasca jocul luminii, de camera cinematografica si, totodata, de atingere, palparea acestor reliefuri, pentru a invata ceea ce le scapa ochilor. A rosti cuvinte inseamna a spune capiteluri, acante, volute, inseamna a spune modilioane, timpane, pietre de arcade, si asta e cit se poate de potrivit, la fel de potrivit precum a declara ca fiinta umana are cap, trunchi si membre, raminind complet de neinteles ceea ce este de fapt fiinta umana. Calatorul intreaba in gol unde sint albumele de arta care sa le-o arate celor care traiesc departe de aici pe Sfinta Fecioara a Oratoriului si pe toate celelalte care, de-a lungul si de-a latul acestei tari, inca mai rezista veacurilor si maltratarilor ignorantei sau, mai rau inca, placerii de a distruge. Calatorul merge mai departe: anumite monumente ar trebui sa fie retrase din locul in care se afla si unde pier, incetul cu incetul, si sa fie transportate, piatra cu piatra, in mari muzee, edificii in interiorul altor edificii, departe de soarele natural si de vint, de frig si de lichenii corozivi, dar conservate. I se va spune ca astfel s-ar imbalsama formele; va raspunde ca astfel s-ar pastra. Atit de multe griji cu restaurarea fragilitatii picturii si atit de putine cu debilitatea pietrei.
Despre Sfinta Fecioara a Oratoriului, calatorul va mai scrie un singur lucru: au vazut-o propriii lui ochi. Asa cum au vazut de cealalta parte a drumului o mare cruce rustica, infatisind un Hristos cu capul mare si trupul pipernicit, un crucificat fara nimic divin, caruia iti vine sa-i sari in ajutor pentru nedreapta lui agonie.
Calatorul va purcede acum la marele urcus inspre Castro Laboreiro. Melgaço se afla la vreo trei sute de metri altitudine. Castro Laboreiro e undeva pe la o mie o suta. Se biruieste aceasta denivelare in aproximativ treizeci de kilometri: nu este abrupta ascensiunea. Dar e de neuitat. Masivul Peneda nu abunda in paduri. Sint pilcuri de copaci, ici-colo, mai cu seama in apropierea zonelor locuite, dar pe majoritatea intinderii sale este extrem de stincos, o incilcitura de grozama si stejari-de-piatra. Nu lipsesc, desigur, pe coline, spatii mari cultivate, si in aceste zile de sfirsit de toamna tarinile au o suavitate care s-ar putea considera feminina, in contrast cu lantul muntos din zare in care se incaleca munti peste munti, care mai de care mai aspru si mai plesuv. Dar acest tinut are ceva nemaivazut pina acum, care pe o distanta de mai multi kilometri l-a intrigat pe calator, insuficient experimentat in preumblarile de calator, dupa cum se va vedea de indata. Soarele se afla pe cer in acea pozitie in care, batind in costisele indepartate, improsca luciri, se vedeau mari placi luminoase, de-a dreptul orbitoare, iar calatorul isi storcea creierii sa priceapa despre ce era vorba, poate minerale pretioase care se revelau astfel sau doar netede clivaje sistoase sau, poate, inchipuiri facile, or fi zeitati ale pamintului facindu-si semne unele altora ca sa se ascunda de privirile indiscrete.
Cind colo, raspunsul se afla la marginea drumului pe care mergea. Prin crapaturile stincilor susura apa care, desi nu curgea intr-un fir sau in pinza, mentinea umezeala pe unele pietre, unde, dupa cum ii casuna soarelui sa bata, se aprindea cite o oglinda. Niciodata nu mai vazuse calatorul asa ceva si, odata descilcit misterul, s-a bucurat sa contemple pe drum intetirea luminilor, care mai incolo se stingeau si iar renasteau, pe masura ce drumul facea si desfacea serpuiri, si astfel se modifica unghiul de reflexie a soarelui. Acesta e un tinut mare si nelocuit, muntii separa defileuri, aici nu pot pastorii sa-si vorbeasca strigindu-si de pe o culme pe cealalta.
Castro Laboreiro apare fara sa dea de stire, la o cotitura a soselei. Se vad niste case noi, iar apoi oraselul, cu vesmintul sau intunecat de piatra veche. Demni de vazut sint stilpii grosi care sustin zidurile bisericii, vestigii romanice ale vechii constructii, si castelul, la aceasta mare altitudine, cu singura poarta care i-a ramas, Poarta Broastei Riioase, ce n-ar da calatorul sa afle originea acestei denumiri. Oraselul nu iti cere alte popasuri, ori poate ca, totusi, cere indelungi popasuri celor care au ambitii de descoperitori, bunaoara sa mearga sa vada acele pietre inalte, mormane gigantice care se ridica in departare. Pe cerul de un albastru nespus de pur se deseneaza o urma alba de avion, dreapta si delicata: nu se aude nimic, privirea insoteste doar lenta trecere, in timp ce pietrele se incapatineaza sa se stringa si mai mult una intr-alta.
Se apropie vremea de plecare, a venit din cauza drumului, a marelui lant muntos, a acestor inalti pitoni si, pe cind isi perinda privirile de jur imprejur, destul de neatente, zareste doua fetite care il privesc, cu chipuri serioase, suspendind atentia pe care o acordau unei papusi cu rochie alba lunga. Sint doua fete cum nu s-au mai vazut vreodata: stau in Castro Laboreiro si se joaca la umbra unui copac, cea mai mica are parul lung si despletit, cealalta poarta cozi cu fundite rosii, si amindoua il fixeaza cu gravitate. Nu zimbesc cind vad aparatul de fotografiat, cind iti arati chipul atit de deschis, nu mai e nevoie sa zimbesti. Calatorul binecuvinteaza, in gind, minunile tehnicii: amintirea, nestatornica, se va putea reinnoi in acest dreptunghi colorat, va putea reconstitui clipa, va putea sti ca era din tesatura ecosez fusta, erau impletite cozile si ciorapii din lina, si cararea parului la mijloc, si, descoperire neasteptata, o alta papusica era cazuta mai in spate, facind semne cu mina, mihnita ca nu ramasese cu corpul intreg in fotografie.
Destinul nu ordoneaza intotdeauna rau lucrurile. Pentru a vedea Biserica Sfinta Fecioara a Oratoriului si fetele din Castro Laboreiro, a trebuit sa mearga calatorul o suta de kilometri, cifra rotunda: sa indrazneasca numai sa protesteze careva, socotind ca n-a meritat osteneala. Mai bine sa puna la socoteala cit atirna gigantii de piatra, maimuta din Melgaço, avionul din aer, oglinzile de apa si acest podet pavat cu prundis, pe unde oamenii pot trece doar pedestru, iar animalele doar daca sint de talie mica.
O ia calatorul inapoi spre Monção, aici se sfirsesc cei o suta de kilometri, si cauta drumul care duce la Longos Vales. Dintre frumoasele denumiri care abunda pe solul portughez, Longos Vales are o rezonanta speciala, ajunge sa spui Loooongos Vaaaales si numaidecit stii aproape tot, doar ca in aceasta inginare nu se ghiceste frumusetea absidei bisericii parohiale, cu modilioanele sale populate de jivine grotesti si siluete umane contorsionate. Lucarna, extrem de ingusta, care a servit cindva drept tinta pentru pietrele aruncate de nenumarati tinci, e decorata toata cu biletele. In fata capitelurilor, calatorul revine la o veche idee a sa: descifrarea semnificatiilor acestor compozitii, mult prea complexe pentru a fi lipsite de interes, cu siguranta ar explica mult din gindirea medievala. Or fi fost ele studiate si descifrate deja, trebuie calatorul sa investigheze problema atunci cind va avea mai mult timp la dispozitie.
Prin Merufe, de-a lungul unui afluent al riului Mouro, calatorul incepe iar sa urce, pina la malurile riului Vez, mai intii pe banda din nord, apoi pe banda din sud, iar aici scoate multe imprecatii si reclama justitie. Se vorbeste mult despre frumusetile bucolice si suave din Lima, Cávado si Minho. Asa e si asa or fi in genul lor. Dar riul Vez, de la inaltimea piscului Sistelo, ca de-abia acolo ajunge la el calatorul, si apoi riul Cabreiro, afluentul riului Vez, sint splendori veritabile care impletesc dulceata si asprimea, armonia colinelor inverzite si a apelor lovindu-se de pietre, sub augurii unei lumini care incepe sa coboare si decupeaza, linie dupa linie, culoare dupa culoare, cea mai frumoasa priveliste care poate fi cuprinsa cu imaginatia. Calatorul asaza linga ea ceea ce amintirea lui pastreaza de la riul Tuela si nu mai spune nimic altceva.
Soseaua principala este de partea cealalta, dar calatorul o prefera pe cea care merge pina la Arcos de Valdevez prin Gondoriz si Giela. Biserica din Gondoriz se inalta precum un obiect de decor deasupra vaii, este o constructie teatrala, din anii 1700, cu siguranta o buna reprezentare a unei biserici triumfatoare. Iar marea cruce care se afla in fata ei este facuta in acelasi spirit, cu al sau virf ascutit si solomonic si cu o Pietà bine lucrata si colorata, reliefata in contre-jour la acest ceas din zi. Citiva kilometri mai jos, aproape de intrarea in Arcos de Valdevez, se afla Giela. Aici face calatorul indelung popas. Urca pantele colinei pe un drum bine intretinut si nici n-a ajuns bine la jumatatea drumului ca si vede crenelurile turnului, implantat ostentativ in mijlocul unei arene de munti impaduriti. Calatorul este agitat, mereu i se intimpla asa cind se apropie de ceea ce isi doreste foarte mult sa cunoasca. Se afla aici o resedinta regala din anii 1500, care este, declara calatorul, avind-o chiar acum in fata ochilor, unul din frumoasele exemplare ale acestui tip de constructii existente in Portugalia. Turnul e si mai vechi, de la sfirsitul secolului al XIV-lea, si despre el se spune ca a fost donat de Dom João I lui Fernão Anes de Lima, dupa batalia de la Aljubarrota. Casa, dintr-o perioada mai recenta, are o frumoasa fereastra manuelina care da inspre terasa.
Nu locuieste aici lume nobila, nici personal burghez. Nu locuieste nimeni. Casa serveste drept hambar, grinele sint raspindite pe dusumelele tremurinde si, oriunde ar dori calatorul sa puna pasul, toate scindurile trosnesc. Pustiul care il insoteste, la ordinul tatalui, facind oficiul de paznic al casei, sare ca un ied pe deasupra mormanelor de pleava, speriind gainile si, milos, il previne si ii arata locurile cu cel mai mare risc. Din tavanele de la etaj, grinzile atirna precum un mare catarg de vas, cu acea indoire pe care vintul i-ar da-o pinzei. Locul e o darapanatura. In afara, buna duritate a pietrei continua sa reziste, insa aici, inauntru, dusumelele alea sint la mila unei recolte, daca e cu zece spice mai abundenta sau daca gaina isi face un cuibar mai mare, totul se pravaleste.
Se retrage calatorul nespus de trist. Oare cine te poate salva, resedinta regala din Giela?
Poate datorita acestor mihniri a trecut calatorul prin Arcos de Valdevez fara a se opri, insa, ajungind la Ponte da Barca, s-a decis ca nu avea sens sa se lase abatut de astfel de descurajari si a inaintat inspre muntii Soajo. Merge acum de-a lungul riului Lima, cu maluri foarte blinde prin aceste tinuturi inalte, dar repezindu-se cu cascade in viltorile albiei, nu trece mult si soseaua incepe sa urce, sa se indeparteze, nicicind la mare departare, dar cu riul de-acum inaccesibil. Ajungind la bifurcatia de hotar cu Ermelo, calatorul e nevoit sa aleaga: sau traverseaza riul inspre Soajo, sau continua pina la Lindoso. Se decide pentru Lindoso. Urca in continuare, numarind kilometri, mare e aceasta calatorie a sa care l-a adus in tinuturi atit de indepartate.
In Lindoso afla castelul si grinarele, toate foarte bine inchise. Foarte bine. De castel nu-i pasa calatorului, iar grinarele se pot vedea din afara, n-ar fi indicat sa mergi sa tulburi tihna porumbului. Asa cum sint asezate, grinarele formeaza un oras. Un oras cu cladirile sale vechi, patate de licheni, datind din 1700-1800, dar si cu cladiri moderne. Dar toate urmeaza in cele din urma modelul traditional: acoperis in doua ape, corpul asezat pe pilastri deasupra a ceva care seamana a capiteluri, dar au denumirea de mese, artificiu ingenios si simplu pentru a evita ca soarecii sa ajunga la griu. In unele din ele, barele din piatra au fost inlocuite cu scinduri, semn ca sint mari preturile mesterului pietrar: pentru a prinde in cuie jumatate de duzina de sipci, e de ajuns si cel mai putin iscusit dintre oameni. De un lucru ii pare insa rau calatorului: ca nu poate merge pe aici intr-o noapte cu luna plina. Orasul acesta cu palafite fara apa, cu case pe picioroange, isi incruciseaza fara indoiala umbrele pe timpul noptii: o umbra de om care ar trece pe aici ar avea multe de aflat.
O ia din loc calatorul, vrea sa mearga la Bravães, care se afla dincolo de Ponte da Barca, va ajunge in ultimele clipe ale zilei, cu lumina orizontala si aramie, curind va asfinti soarele si cerul va deveni trandafiriu. Bravães inseamna un portal romanic inflorat de forme, un fel de compendiu sublimat al temelor si motivelor desfasurate in piatra, in aceasta regiune si in altele, incepind din Galicia. Capetele de tauri de pe imposte au vazut defilarea generatiilor, reminiscenta poate a altor culte, precum soarele si luna, atit de usor de intilnit in compozitie cu simboluri crestine. Calatorul intra in biserica, deja intunecoasa, abia distinge un Sfint Sebastian zugravit pe zid alaturi de arcul triumfal, dar ceea ce vede il nedumereste, pentru ca sfintul are mai degraba chip de domnita decit de ofiter de oaste romana. Totusi, lucrurile de genul asta se schimba in decursul timpului, ceea ce era cindva a incetat sa mai fie sau a devenit diferit, cum e cazul aici, fara a iesi din hagiografie, Sfintul Sebastian a murit ciomagit in arena, dar peste tot il vedem strapuns de sulite, iar asta nu pare sa-i dauneze in vreun fel.
A cazut inserarea. Hristos aureolat priveste sever catre calator, care, prefacindu-se ca nu baga de seama, o porneste pe drumul spre Braga, unde il asteapta noi aventuri.
CARTEA
Cind José Saramago s-a hotarit sa scrie o carte despre Portugalia, si-a dorit ca aceasta sa fie diferita de altele cu acelasi subiect: i-a reusit pe deplin. Inregistrindu-si impresiile de calatorie despre tara pe care o iubeste mai mult decit pe oricare alta, Saramago pune Portugalia intr-o lumina pe care numai un autor genial o poate nascoci. Fie ca descrie o fortareata medievala sau donjoanele intunecate ale unui castel, el face locurile pe care numai turistii le mai viziteaza astazi sa prinda viata si sa-si spuna singure povestea.
AUTORUL
José Saramago s-a nascut la 16 noiembrie 1922 la Azinhaga (Ribatejo), intr-o familie modesta. Destinul sau scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, culminind cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatura (1998). Dupa debutul din 1947 cu un roman ulterior renegat de scriitor, urmat de o tacere de aproape doua decenii, Saramago a publicat volume de poeme, cronici literare si politice, nuvele, piese de teatru, nenumarate traduceri, revenind la roman abia in 1977 cu Manual de pictura si caligrafie (Polirom, 2010). Ridicat de la pamint (1980) ii aduce recunoasterea in spatiul lusitan si impune fraza si punctuatia care vor constitui de acum inainte marca inconfundabila a stilului sau. Celebritatea internationala o dobindeste cu Memorialul minastirii (1982; Polirom, 2007), care, alaturi de Anul mortii lui Ricardo Reis (1984; Polirom, 2003, 2009) si Istoria asediului Lisabonei (1989; Polirom, 2004), formeaza seria narativa cu tematica istorica, scriitorul acordind o atentie speciala originii si identitatii portugheze. In 1991 publica Evanghelia dupa Isus Cristos (Polirom, 2003), cel mai polemic roman al sau, care reconstruieste o viata apocrifa a lui Isus. O cotitura in universul tematic romanesc al lui José Saramago o reprezinta seria de fictiuni ucronice si alegorice inceputa cu Pluta de piatra (1986; Polirom, 2002) si continuata de Eseu despre orbire (1995; Polirom, 2005, 2008), Toate numele (1997; Polirom, 2002, 2008), Pestera (2000; Polirom, 2005, 2009), Omul duplicat (2002; Polirom, 2009), Eseu despre luciditate (2004; Polirom, 2008) si Intermitentele mortii (2005; Polirom, 2007, 2009). Ultimul sau roman, Cain (2009), este in curs de traducere la Editura Polirom. José Saramago si-a petrecut ultimii ani in Lanzarote, Insulele Canare, continuind sa scrie si sa publice. S-a stins din viata in iunie 2010.
Galerie foto
