Carti precum Privilighentia, semnata de Ioana Macrea-Toma, sint perfecte pentru dezvrajirea de patosul interesat sau explicabil al anilor ’90. E un demers sociologic si teoretic in care gasim o prima configurare cu date concrete culese inclusiv din „arhivele“ complet haotice ale Uniunii Scriitorilor (autoarea chiar precizeaza ca are o miniarhiva personala de fotocopii dupa documente din depozitele dezordonate ale Uniunii si ca e imposibil sa dai o referinta corecta). Privilighentia mai e si o buna sintetizare a unui volum important de marturii, anecdotica, interviuri (inclusiv unele facute special pentru aceasta lucrare, teza de doctorat coordonata de Stefan Borbely). Despre Fondul Literar si indatorarea „clasicilor“ Preda, Stanescu si ceilalti s-a tot scris, au existat „scandaluri de presa“. Despre puterea politica a scriitorului in anii ’60, prezenta lui in structurile Comitetului Central, iarasi s-au dat marturii importante. Dar peste toate acestea plutea o picla stilistica (literar-memorialistica), o aproximatie care dadea un teribil aer incert. Ioana Macrea-Toma are harnicia atit de necesara de a desteleni – cu arme sociologice verificate in cimpul literar (Bourdieu, mai ales) – acest teren plin de aproximatii, zvonuri, legende.
Canon literar-economic
Contextualizarile sint iarasi importante. In distingerea obsesiva pe generatii: saizecisti, saptezecisti, optzecisti, argumentele care prevalau erau mai ales de ordin teoretic, estetic. Contextul economic al evolutiei scriitorului venea intotdeauna pe plan secund. Desi Ion Bogdan Lefter si alti critici ai generatiei ’80 au insistat asupra importantei „planului editorial“ care sugruma iesirea in librarii a noilor scriitori, intotdeauna prevala explicatia teoretica: faptul ca un nou spirit literar se nastea, un postmodernism autohton etc. Or, din demonstratia Ioanei Macrea-Toma se poate vedea clar cit de cinic-economica a fost griparea mecanismului de promovare si publicare a optzecistilor. Si, totodata, se poate constata cit de tare atirna in canonul literar – dintr-o perioada, culmea, situata declarativ impotriva pietei si a determinismului economic absolut – investitia in literatura. Manualele practic conserva cei mai multi autori exact din generatiile in care s-au bagat cei mai multi bani, scuzata-mi fie exprimarea barbara.
Gasim tabele relevante despre salarii medii in lumea literara, despre media platilor catre colaboratori sau despre plata unor texte. Un episod interesant si relevant, de exemplu, se petrece spre sfirsitul anilor ’60 cind se omogenizeaza onorariile in presa culturala pe toata tara. Aurel Rau povesteste cum o poezie care costa 200 de lei intr-o revista clujeana ajunge la 2.000 de lei pe bucata, „ca la Bucuresti“. Toate revistele culturale ale acelor ani mergeau in pierdere dramatica. Singurele care recuperau ceva din cheltuieli erau publicatiile strategice de la „centru“, „Romania literara“ si „Secolul XX“. Erau si revistele care plateau cel mai bine redactorii si colaboratorii – banii din colaborari puteau depasi citeva mii de lei bune in cazul unor scriitori consacrati, dar si intretineau o patura consistenta de „lupi tineri“ platiti peste media acelor vremuri.
Ceea ce se emitea doar sub forma de paradox, relatia dintre bani, functii si literatura, devine acum punctul de pornire. Generatia Fanus Neagu, Nichita Stanescu si alti scriitori „explodati“ in anii ’60 este si generatia platita cel mai bine. Tot atunci se consolideaza o patura consistenta de oameni care traiesc din colaborari. Se osifica si metodele de selectare a premiilor literare si de numire a juriilor (gasim analize in profunzime pe distributia premiilor dupa functii in Uniunea Scriitorilor), se intareste si schema negocierilor capitalului simbolic pe regiuni, pe generatii: il votez pe ala la un premiu daca si tu il votezi pe al meu la alt premiu (gasim declaratii de la Nicolae Breban despre acest obicei perpetuat pina azi).
Privilegii non-banesti
Rasplata nu functioneaza doar in bani, ci si in timp liber platit: „Privilegiul cel mai concludent nu este insa unul de ordin strict financiar, intr-o lume in care distinctia prin ostentatie materiala este obnubilata de legile socialiste si de penuria economica tot mai evidenta, ci unul de ordin temporal, in sensul acordarii de timp liber remunerat“. Iar acest timp liber se cumpara in diverse maniere de-a lungul deceniilor comuniste: de la premii si colaborari in ’50 si ’60 pina la avansul dat pe publicarea unor carti, pina la excursiile in strainatate (mult mai frecvente decit ne-am inchipui daca ascultam povestile despre rezistenta culturala) sau la casele de vacanta si creatie.
Cel mai bine se lipeste analiza sociologica de mecanismul publicarii si distribuirii banilor: platile in avans, statutul de megastaruri platite obscen ale unor Preda sau Stancu. A existat o distributie neechitabila a resurselor, mai ales generationala: nu intimplator capata proportii dezbaterea „generatiilor“ literare. Desi nu se spune fatis, pina la urma avem vreo patru valuri in comunism de scriitori nascuti in situatii economice diferite. Plata in avans pe carte produce medii ametitoare de texte pe cap de autor. Nume obscure de proletcultisti se amesteca cu vedete ale anilor ’50 pe statul de plata. In 1949 apare „legea Sadoveanu“ care in esenta suna cam asa: ajunge sa fii publicat si vei fi plin de bani. Fiecare inasprire a conditiilor de publicare, fiecare chestionare a libertatii de expresie venea la pachet si cu o marire a drepturilor de autor. Care, ce surpriza, se redistribuiau din ce in ce mai inegal. Dupa tezele din iulie 1971, editurile incep sa-si intretina si sa-si rasfete din ce in ce mai mult vedetele literare. Ramin insa din ce in ce mai putini bani pentru debutanti, pentru inventarea noii literaturi. Nicolae Manolescu constientizeaza perfect sistemul acesta pervers de cenzura economica: simpla publicare ajunge o miza, iar asta da si o incertitudine teribila. Macrea-Toma duce comparatia in zona mistificarii economice ca politica de stat: „Asa cum sefii unitatilor industriale forteaza productia in dauna calitatii numai pentru a obtine mai multe resurse si pentru a-si maximiza astfel autoritatea asupra celor de la baza ierarhiei, directorii de edituri supraliciteaza si ei cifrele cartilor publicate, dind prioritate clientilor celor mai prolifici. Pentru scriitori, disputarea publicabilitatii devine sinonima cu disputarea statutului si a intiietatii, ceea ce dinamizeaza lupta cu cenzura fara a o elimina“.
Lupta cu cenzura
Asa se explica si de ce lupta cu cenzura se inteteste dupa ce aceasta este eliminata oficial. Pentru ca exista o lupta teribila cu cenzura economica. Foarte multi scriitori ai anilor ’80 sint mai mult sau mai putin victime ale planului editorial. Alianta peste timp cu voci puternice din alte generatii – Nicolae Manolescu (cenaclul de Luni) si Crohmalniceanu (Junimea) – nu elimina o evidenta: ca aceasta generatie s-a aflat in conflict esentialmente de privilegii si economic cu generatiile care apucasera felia cea mare: mai ales cea a anilor ’60.
Ioana Macrea-Toma concluzioneaza corect ca una dintre cele mai perverse urmari ale sistemului de remunerare este dorinta de a publica cu orice pret. Asa ajung la mare pret lupta cu cenzura si lupta politica a romancierilor. „Obsedantul deceniu“ si, in general, limbajul esopic merg mina in mina cu obsesia publicarii. Simpla tiparire aducea cu sine automat un venit sigur. Mai aparea apoi presiunea Omagiilor, antologii de laude aduse lui Ceausescu, la care erau invitati numerosi scriitori sa colaboreze: cine nu colabora isi asuma absenta completa din planurile editoriale pe ani de zile. Au existat scriitori care si-au asumat refuzul: poate mult mai dureros si cu consecinte mult mai grave pentru cariera lor, decit eroismele si esafodajele scriitorilor „politici“ sau „esopici“.
Pina unde judecam etic
Cartea se incheie cu o concluzie importanta si polemica. Are drept punct de plecare discursul de tip lamentatie „am fost naivi, n-am stiut, ne-a pacalit regimul“, prezent in capitolul dedicat literaturii romane in „Raportul final“ redactat de echipa lui Vladimir Tismaneanu. Datele precise culese de Macrea-Toma , documentele analizate la rece indica o complicitate profunda si o auto-iluzionare a scriitorului ca luptator venita din bataliile interculturale pentru diverse zone de influenta (reviste, edituri, Uniunea Scriitorilor etc.). De fapt, acele lupte titanice din interiorul Uniunii, din sedinte, luptele cu „Saptamina“ nu au facut decit sa anihileze tendintele critice eficiente la adresa intregului sistem. Acum, pericolul celalalt ar fi sa coloram etic prea strident date, arhive, statistici.
Iesirea din retorica acuzarii de „compromis cu regimul“ e necesara – sublinierea luptei economice si politice in cimpul literar ar trebui sa aiba drept efect dezvrajirea selectiei literare pe care o facem acum asupra acelei perioade. Ramine, din punctul meu de vedere, incomplet analizata in Privilighentia clonarea partiala a interbelicului, a conflictelor lui. Reinventarea esteticului in anii ’60 a insemnat prima mare izolare a scriitorimii de restul lumii. Autonomia esteticului intr-o lume care se visa autonoma economic (un vis stramosesc al scriitorului – tocmai de aceea ar fi extrem de necesare astfel de studii asupra pietei interbelice, de exemplu – o fi fost acolo o impunere de tip „piata liber-literara“?) s-a transformat incet in metanaratiunea comunismului insusi. Una care pune monologul angoasat inaintea confruntarii directe cu faptele. Exemplul favorit fiind pentru mine demonizarea totala a Securitatii in anii 1990-2010, insotita de o mult mai slaba traditie in analiza personalitatii lui Nicolae Ceausescu si a micii societati de privilegiati din jurul sau. O sa va mire, dar o pun pe seama victoriei esteticului in judecata nu doar culturala, ci si politica. Securitatea a fost in ultimii 20 de ani ce a fost „obsedantul deceniu“ pentru anii ’60-’70. Dar asta este o alta poveste care nu poate fi scrisa de acum incolo decit cu Privilighentia Ioanei Macrea-Toma in bibliografie.
Ioana Macrea-Toma,
Privilighentia. Institutii literarein comunismul romanesc,
Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2010
Galerie foto
