Kostas Venetis e un personaj imposibil in lumea actuala. Nu mi-l pot deloc inchipui abordind o tinuta de rocker sau metalist, nici intrind intr-o sala de fitness. Dar mai ales nu mi-l pot inchipui vietuind intr-o lume in care totul sau aproape totul este permis si in care nu mai exista decit foarte putine tabuuri.
Asa ca pudibondul secol al XIX-lea i se potriveste ca o manusa, aceasta fiind o perioada cind pina si multi dintre cei mai acerbi stricatori de ordine erau in viata de toate zilele niste puritani. Prin urmare, el singur a ales sa fie eroul unui roman „de epoca“. Lucru care mi-a convenit si mie, cel putin din doua motive: pentru ca asemenea carti nu s-au mai scris pe la noi de o buna bucata de vreme, dar si pentru ca pe vremuri aveam prestatii destul de bune pe la orele de istorie. Kostas m-a obligat sa-i inventez un fundal de epoca verosimil, bogat in detalii – unele luate din carti si altele inventate… A fost o aventura… cel putin pentru mine, caci lumea de ieri mi se pare mai interesanta decit lumea de astazi; nu sufar deloc de febra actualitatii, caci actualitatea iti lasa prea putin loc pentru inventie. Pentru mine, romancierul e un om care inventeaza, fictiunea e infinit mai fascinanta decit realitatea. Acesta este si motivul pentru care nu voi scrie niciodata un roman autobiografic.
Viata lui Kostas Venetis este un roman decadent?
Decadentismul este o eticheta aplicata in proza unor autori precum Wilde, Huysmans, Villiers de L’Isle Adam, la noi – Mateiu cu care eu nu am aroganta sa ma compar, dar care constitutie pentru mine niste repere esentiale. Ma fascineaza la ei estetismul usor necrofil, un soi de dandysm al expresiei, si poate ca unele personaje ale mele au ceva din morga lui Pasadia… Decadenta cu certitudine, atinsa letal de morbii degenerarii (sau daca vreti de „semnul“ lui beizadea Mihalache), este umanitatea din paginile acestui roman, care tocmai isi epuizase ultimele picaturi de vitalitate inainte de prabusirea finala adusa de primul razboi mondial. Atunci nu au murit doar niste imperii, a murit poate chiar Europa.
L-ati compara pe Kostas cu Hrisant Hrisoscelu?
Nu ascund nicidecum faptul ca Eugen Barbu se numara printre scriitorii mei preferati, iar Princepele sau Saptamina nebunilor se vor fi numarat printre modelele inconstiente care m-au influentat atunci cind am scris povestea lui Kostas. Pentru eroul meu comparatia cu Hrisant Hrisoscelu nu poate sa fie decit foarte magulitoare. Nu e treaba mea sa stabilesc cu cine seamana sau nu Kostas Venetis (asta e treaba comentatorilor), asa ca pot sa ma pronunt doar in calitate de simplu cititor: Hrisant e un om blazat, cu instinctele tocite si cu o vitalitate problematica, care-si compenseaza declinul biologic printr-un anume rafinament, Kostas are inca robustete, chiar pasionalitate, la el degenerarea a atins doar un stadiu incipient, legat de ceea ce el numeste partea femeiasca a firii sale. Mai apropiati de personajul lui Eugen Barbu s-ar putea sa fie Manoil si, mai ales, arhiducele Rudolf. Pe Kostas nu l-am construit dupa vreun model oarecare, nici real, nici livresc, a iesit cumva de la sine.