Lacomia, motor al exceselor financiare ale anilor ‘80, avea sa-l duca pe Gekko (rol de Oscar pentru Michael Douglas) in spatele gratiilor. Un slogan precum „Banii nu dorm niciodata“ ar fi fost perfect pentru aceasta continuare lansata in plin dezastru financiar american si mondial. E ca si cum dupa Razboiul stelelor am afla ca Raul inca n-a murit si ca „Imperiul contraataca“.
Specialist in apocalipsele din SUA (de la JFK la Nixon, de la NBK la W), Oliver Stone a ales in 1987, in primul sau film dupa succesul lui Platoon, sa infiereze o alta fata a visului american transformat in cosmar: lumea marilor finante de pe Wall Street si a rechinilor feroce ce populeaza acele ape. In zilele noastre, cunoscutul regizor nu pare la fel de interesat sa investeasca intr-o continuare care miroase tot mai mult a incercare a Hollywood-ului de a specula, dupa 23 de ani, un mare succes. Se stia, in 2007, ca Stone lucreaza la un nou scenariu, a carui actiune ar fi trebuit sa se petreaca in China, ca, pe urma, s-a retras si ca, in cele din urma, a fost convins sa revina. Acest Wall Street 2 pare mai mult rezultatul eforturilor producatorului Edward R. Pressman si ale lui Michael Douglas, iar in scenariul scris de aceasta data de Allan Loeb si Stephen Schiff (jurnalist la „The New Yorker“), fara nici o implicare din partea regizorului.
In plina criza mondiala, Wall Street 2 vine in fata spectatorilor cu un meniu bogat: intrigi financiare, lacomie, un Eli Wallach in mare forma, un Douglas ceva mai obosit si un Shia LaBoeuf din nou pe post de fiu al lui Indiana Jones. Dar filmul nu a impresionat foarte tare, in ciuda evidentelor lui calitati, care il situeaza, fara doar si poate, peste media continuarilor. Probabil cel mai bun verdict asupra acestui film construit mai mult ca un produs comercial de mare clasa a fost facut de un critic de la „Empire Magazine“: „Un asemenea subiect ar fi cerut sa aiba ca rezultat un Nasul 2, insa Oliver Stone si colaboratorii lui l-au transformat in Nasul 3“.
Ucenicul vrajitor cheama copiii la cinema
Tot un produs strict pentru consumatori si nu pentru cinefili este si Ucenicul vrajitor/The Sorcerer’s Apprentice. Inspirat de o secventa celebra din Fantasia lui Disney (cea in care Mickey Mouse are o fabuloasa altercatie cu maturi si galeti cu apa vrajite pe muzica lui Leopold Stokowski), filmul este construit cu grija de producatori si mestesugari intr-o productie menita sa atraga in sali armate de copii de toate virstele.
Aici avem o poveste cu o infruntare intre vrajitori, fostii ucenici ai lui Merlin, Balthazar Blake (Nicolas Cage) si cuplul maleficilor Maxim Horvath (Alfred Molina) si Morgana (Alice Krige), care se infrunta in Manhattan-ul zilelor noastre in cautarea celui care va mosteni puterile maestrului lor. Evident, fericitul ales este un tinar timid si simpatic (Jay Baruchel) care, luat la scolit de Balthazar, reuseste in cele din urma sa salveze lumea.
Se vede ca acest film poarta marca de fabricatie a producatorului Jerry Bruckheimer, un adevarat Midas de la Hollywood. Totul este gindit si construit ca Ucenicul vrajitor sa se metamorfozeze in succes de public si sa dea nastere, pe cit posibil, unei francize macar la fel de profitabile ca Piratii din Caraibe.
Din acest punct de vedere, Bruckheimer si-a gresit socoteala: „ucenicul“ nu are nici pe departe farmecul lui Jack Sparrow, desi Cage e intr-o forma mult mai buna decit in alte productii recente. Filmul nu e Fantasia, ci un produs spectaculos de fast-food a carui compozitie contine personaje simpatice (dar nu memorabile), citeva scene de actiune interesante si momente de reala virtuozitate de efecte speciale digitale, plus o portita deschisa spre o eventuala continuare. Un hamburger spectaculos, dar daca doriti un meniu mai de calitate, trebuie sa cautati in alta parte.