Atunci, in culmea gloriei rockului, la nivel oficial (sa-i zic academic?) diferenta dintre genuri era mentinuta pe considerentul ca domeniile nu se pot intersecta, iar valoarea sta, desigur, in partea consacrata. E meritul trupei Deep Purple si-al organistului (de scoala clasica) Jon Lord, cel care a compus Concerto for Group & Orchestra, ca s-a reusit atenuarea hotarului dintre simfonie si rockarie. E si meritul chitaristului Ritchie Blackmore, ale carui preferinte, cum o demonstreaza tirziu, se indreptau spre muzica veche, de-a introduce, cam pe sest, pasaje clasice in partiturile proprii. Rainbow, trupa hard’n’heavy condusa de Blackmore, executa un fragment din Simfonia a 9-a, a lui Beethoven, iar piesa era primita cu aplauze, tot ca un hit rock. Amintesc si pe chitarista care semna The Great Kat, al carei album Beethoven on Speed facea furori in gasca dependentilor de „metale grele si foarte grele“ acum aproape doua decenii. Asadar, generatii rock diferite au dovedit ca stiu ce inseamna compozitia clasica si pot sa o „preia in mod creativ“, cum stipula un precept al esteticii de sorginte marxista.
sMa amuza, privite retrospectiv, diverse amanunte ale biografiei mele. Pe la jumatatea anilor ‘70 eram nehotarit ce „sa fac in viata“ (nici azi nu stiu ce, dar asta e alta poveste). Intre literatura si rock, intre carte si viata la voia intimplarii, mi-a fost usor sa inventez un personaj care cinta la chitara si umbla pe unde putea umbla un tinar atunci. L-am pomenit intr-un fragment de povestire, cel care da titlul volumului Prunele electrice. Ii atribuiam, piesa de rezistenta, suita orchestrala pentru chitara, percutie si bas electric, transpunerea Toccatei si fugii in F minor, BWV 656, pentru orga. (A cui? Nu se stie a cui?) Inca imi rasuna in minte ceea ce trebuia sa fie acea partitura interpretata de-un trio power-rock. Sa nu exagerez insa: transcriptia au facut-o alti rockeri, cine stie daca memoria nu-mi joaca feste si aud nu ce mi-am imaginat, ci numai ce-am auzit, dar am uitat partial.t
Toamna trecuta am gasit ceva asemanator. O transcriptie pentru claviaturi, chitara, percutie si bas dupa Variatiunile Goldberg (iar intrebati ale cui?). Desi e numita „acustica“, transpunerea beneficiaza de instrumente electrice – pian si orga, minuite de Jim Cox, autorul aranjamentului orchestral. Apoi, o chitara electrica (fermecator de aerisit suna sub degetele lui Dean Parks), alta chitara, rece, strunita calduros de Laurence Juber. Un bas clasic e slujit oportun de Kevin Axt. Percutionistul Alberto Lopez are… un tricou cu efigia lui Jimi! MB Gordy bate la tobe, delicat. Sextetul, zis The AIX All Stars Band, e coordonat de Mark Waldrep, sub egida firmei AIX Media Group. Lucrarea s-a filmat/ inregistrat ca un adevarat concert live, nu session-record, la 11 iunie 2010. Doua luni mai apoi era oferita publicului, pe disc blu-ray, prima versiune Bach in 3D!
E o performanta cu momente de reala incintare si aproape, sa indraznesc, rasfat audio. (Vizual nu stiu, n-am vazut 3D). Dupa asta insa am simtit nevoia sa ma purific prin flacara viorii lui Anne-Sophie Mutter…