In prima parte a romanului, daca-l putem numi astfel, au loc, asa cum spune si titlul, “o urmarire si o conversatie”. Asistam la o vinatoare de antilope kudu si la o discutie aprinsa despre scriitori, in special despre autorii americani. Sint luati in vizor Joyce, Poe, Henry James, Stephen Crane si Mark Twain. Despre ultimul, Hemingway spune ca a scris un roman din care se trage toata literatura americana moderna. Este vorba despre Huckleberry Finn. Inainte de aceasta carte, cea mai buna din literatura americana in viziunea sa, “nu era nimic, si nimic n-a mai fost la fel de bun de atunci incoace”. In afara de Twain, il citeste cu placere pe Kipling.
Despre clasicii Emerson, Hawthorne sau Whittier spune ca erau niste gentlemeni, tipi respectabili, dar care nu foloseau cuvintele ca oamenii obisnuiti. Aveau o minte clara, zice Hemingway, dar daca-i citesti ajungi la concluzia ca erau oameni fara corp.
Despre scriitorii germani: din Rilke nu a citit decit Povestea iubirii si mortii stegarului Cristoph Rilke, iar Heinrich Mann “nu-i bun de nimic”. Ii plac in schimb francezul Valery, desi a descoperit in poezile sale mult snobism, si Flaubert, pe care-l apreciaza pentru “disciplina”, o calitate rara, dar indispensabila unui bun romancier.
Pe naturalisti nu-i poate citi si este convins ca scriitorii nu pot lucra cu folos decit individual, fara intilniri “de breasla” si fara sa se influenteze unii pe altii. Si ii da ca exemplu pe acei scriitori din New York, care “stau adunati ca niste omizi virite intr-o sticla si incearca sa capete hrana spirituala si cunoastere din sticla si din contactul pe care il au intre ei”. Acesti scriitori, continua Hemingway, se simt singuri in afara sticlei si le este frica sa ramina singuri cu ideile lor. Putini scriitori ajung la batrinete mai intelepti. Cei care se apuca sa faca bani din scris, ajung sa scrie prost, imediat ce au succes pe plan economic. Scriu prost pentru ca sint prea ambitiosi, scriu in graba si fara sa aiba nimic de spus. Unii scriitori sint distrusi de bani, altii de lauda sau de atac. Altii devin “impotenti” din cauza criticilor. Unii incearca sa-si salveze sufletul prin scris, spune Hemingway, altii descopera la un moment dat ca nu mai pot scrie nimic. Sint cuprinsi atunci de frica si se alatura unor organizatii care gindesc in locul lor. Acesta sa fie oare motivul pentru care scriitorii se aduna in asociatii?
Scrisul merita totul
In ceea ce le priveste pe scriitoare, acestea devin cu timpul “un fel de Ioana D’Arc fara o lupta de dus”, devin conducatoare cu orice pret, cu discipoli mai degraba inventati.
Despre el insusi: ii place sa vineze antilope, la fel de mult ca o vizita la Prado, se simte fericit, in afara de clipele in care se gindeste la alti oameni, si crede ca scrisul, desi e “ceva foarte dificil”, merita totul, chiar si luat “ca un scop in sine”.
Despre scriitorul “ideal”: trebuie sa aiba talent, precum Kipling, disciplina, ca Flaubert, o “constiinta de sine absoluta”, sa fie inteligent si in acelasi timp dezinteresat, sa evite cu orice pret sa fie fals si, o calitate esentiala, sa ramina in viata.
Pe dealurile verzi ale Africii, intre doua urmariri de antilope sau doua ratari, Ernest Hemingway realizeaza portretul adevaratului scriitor, acel scriitor caruia “nu-i place sa scrie ca Dumnezeu”.
Ernest Hemingway, Dealurile verzi ale Africii,
colectia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Ernest Hemingway»“,
Editura Polirom, 2010, 39.50 lei