Il imping parintii, bunica, pe drumul crunt al actiunii cu scop practic. Nimeni nu se joaca de-a jucariile care mor si nimeni nu se plictiseste. In plictiseala pulseaza ce-i mai intim din viata. In plictiseala si-n fosnetul pungilor din cizme, ce amintire incarcata de o tandrete alunecoasa, neclara. Cizmele, invariabil, alunecau. Acum, cam prea siguri, cam prea fara griji, cam prea tropaind eficient, in linii drepte. Un fel de armata de Soareci A, tirani sclavagindu-se ei pe ei insisi, in goana dupa cascaval, din lipsa de B-uri.
Emil Brumaru: Nu-mi aduc aminte sa fi participat cu trup si suflet la facerea vreunui om de zapada. Mereu il construiau altii, eu doar asistam la alcatuirea lui si la urma ma bucuram. Iernile erau consacrate datului cu saniuta, dar nu am avut decit rar saniuta mea. Eram la cheremul altora, asta ma imbufna si imi crea un sir intreg de umilinte din partea celorlalti copii. In schimb, de prin clasa a treia, inca de la Belcesti, un unchi de-al meu mi-a cumparat o pereche de patine cu virf si s-a ambitionat sa ma si invete sa merg cu ele. Linga halta niste balti namoloase inghetau bocna. Acolo am luat primele lectii de patinaj. Initial, unchiul meu m-a invatat cum sa cad fara a-mi rupe vreun os. Si am tot cazut pina mama, enervata de atita buseala inutila din punctul ei de vedere, l-a rugat sa treaca la lectiile urmatoare. Uitasem sa spun ca unchiul acela, nenea Misu, fusese militar de cariera si ma lua ca la instructie, cu ordine severe si cu un soi de indiferenta ostaseasca la ce mi se intimpla. Aveam vinatai peste tot, desi ma infofoleam strasnic. Reusisem sa ma tin pe picioare, urma sa mai si alunec liber si fara frica. Noroc ca a plecat unchiul si am inceput sa ma scolesc singur, cu incapatinare…
V.D.N.: Mi-era frica de sanius, mi-era frica de orice joc de echipa, de cele cu mingea ma feream ca de-o pedeapsa, totul mi se parea incarcat de violenta, o vijiiala de care trebuia sa te tii deoparte. Dar oameni de zapada, da, am batucit cu mina mea la burdihanuri, la capatini, am carat la morcovi, oale, maturici… Si cazemate, si igluuri, si ar mai fi si gustul turturilor… Patine! Patine mi-am dorit atit de mult, dar n-am avut niciodata, nici macar in unele de imprumut n-am pus piciorul. Mimam, in cizmele mele cu pungi pe dinauntru. Visam ca patinez, ca fac piruete asa cum vedeam la televizor, visul ma facea sa cunosc in detaliu senzatia saltului, a zborului, a rasucirii in aer, a aterizarii blinde. Cine stie cum mi se miscau in somn miinile, picioarele, pleoapele. Poate icneam si eu, precum Grisa, infierbintata…
Povestioara de mai sus, cu lectiile de cazut ale baietelului, chiar pare rupta din viata lui Grisa, un Grisa mai mare si care, plin de vinatai insa fericit, se zvircoleste strigindu-i mamei: “Cuptorule!”.
Inconjurata de aspirine si batiste, citesc si ma perpelesc in cuptorul de luni.
E.B.: Povestioara are si continuare. Veniti la Iasi, vreo doi ani patinele au fost abandonate. Abia dupa ce ne-am mutat in centru, pe Dobrogeanu Gherea, mi le puneam si ma duceam la scoala, pe trotuarele inghetate, facind curbe spectaculoase printre oamenii usor speriati. La intrarea liceului mi le scoteam, cu cheita, de pe bocanci, si le inghesuiam in ghiozdan. Ba chiar mi-am facut rost de o alta pereche, nichelata, cu virful curbat elegant in sus, putin mai grele, dar invidiate de multi…