– Fragment –
— Ce studii ai facut la Oxford, Bertram? l-am intrebat brusc, chiar daca mai mult ca sigur nu era momentul potrivit, mai ales daca ma gindesc ca fusesera atitea prilejuri (si aveau sa mai fie) in sesiunile noastre si dialogurile si pauzele de ezitare sau cautare a nuantelor si in timpii morti, ca sa ma interesez de asta. Adevarul e ca nu stiam fiindca niciodata nu facusem asta, anume sa ma intereseze atit de tare incit sa-l intreb, si era destul de ciudat, daca stai sa te gindesti ca asta e unul din primele subiecte pe care le abordezi in Anglia pentru a rupe gheata intre necunoscuti, ba chiar si intre colegi. Asa se intimpla cind ma intilneam intimplator cu vreun don de la Oxford in afara orelor petrecute la universitate, bind o cafea la Senior Common Room de la Tayloriana, in pauzele dintre orele de curs sau dintre curs si seminar; sau ca la infernalele high tables sau mese simandicoase la care participau cele treizeci si noua de colleges (cine cu pretentii si pe deasupra interminabile), unde te puteai trezi asezat, nemiscat citeva ore in sir, alaturi de un economist tinar care nu era in stare sa vorbeasca decit despre un neobisnuit impozit englezesc pe cidru, in vigoare intre anii 1760 si 1767, despre care-si facuse teza (e un exemplu real, luat din vechea mea experienta, Halliwell se numea acel om nemaipomenit), iar asta datorita faptului ca eu ii adresasem din politete intrebarea inaugurala si in acelasi timp fatala pentru mine: “What is your field?” , “Care e domeniul dumneavoastra? “ sau “Cu ce va ocupati?” , sau acolo putea sa insemne la fel de bine “Ce predati? “. Orice varianta era nepotrivita pentru a-l intrerupe pe Tupra in mijlocul unui discurs despre spada.
Daca-mi aduc aminte inca de acel Halliwell, obez si roscat si cu o mustacioara militareasca, insa cam rara, cum sa nu-mi amintesc de toti ceilalti din perioada aceea, de batrinul portar Will cu ochii limpezi si senini, care calatorea in timp fara oprelisti, si de Alec Dewar Parlagiul, Spintecatorul, Inchizitorul sau Ciocanul – the Butcher, the Ripper, the Inquisitor sau the Hammer –, devotat profesor dickensian sub infatisarea mindra si poreclele lui nedrepte; de betivanul lord Rymer, reaparut acum si cu supranumele atit de potrivit the Flask, Clondirul, si de glumetul slavist Rook, un barbat cu capul mare si un trup firav – intr-un cuvint, un capatinos –, care-si dadea aere falindu-se cu prietenia lui Nabokov si se inhamase de cind se stia sa traduca Anna Karenina cum se cuvine, fara rezultate vizibile; de Alabaster, sot si sotie, care abia asteptau sa ma poata spiona prin reteaua de televiziune a anticariatului lor cind coboram in pivnita sa-mi vir nasul in maldarele de terfeloage prafuite, si de seful meu de catedra, Aidan Kavanagh, pe care l-am vazut odata cu jiletca, asa cum purta intotdeauna seful meu Tupra, numai ca fara camasa pe dedesubt sau cu o camasa ciudata fara mineci; de fata aceea plinuta ce se numea Muriel – dar in realitate nu era asa de plinuta –, cu care am petrecut o noapte si mi-a fost de ajuns si care mi-a spus ca locuieste intre riul Evenolde si riul Windrush, in vecinatatea a ceea ce fusese odata padure, Wychwood Forest; de florareasa tiganca Jane, cu cizmele ei inalte, si de Alan Marriott, cu ciinele lui ascultator cu trei picioare, care ma vizitase cu stapinul lui intr-o dimineata, la fel ca multi ani mai tirziu pointerul alb al domnisoarei Perez Nuix cu stapina lui, intr-o seara tirziu; de cel mai bun prieten al meu, Cromer-Blake, calauza mea prin oras, care fusese pentru mine ca un tata si o mama la un loc, cind sanatos, cind bolnav cit am stat eu acolo, si care a murit la trei luni dupa plecarea mea (inca mai pastrez caietele cu insemnarile lui zilnice), si de autoritatea lui Toby Rylands, atit de asemanator cu Wheeler, dar fara ca eu sa stiu pe vremea aceea ca erau rude, care poate ma bagase in treaba asta printr-un raport scris atunci si pastrat la arhiva pentru orice eventualitate; de fata cu mers cadentat si pantofi eleganti, cu niste glezne superbe, cu care n-am indraznit sa intru in vorba, din pricina emotiei care ma covirsea in preajma ei in seara aceea, pe traseul care incepe la statia Didcot, si de Clare Bayes, iubita mea. Toti oamenii astia mi-au umplut zilele inainte de a o cunoaste pe Luisa, lucru care s-a intimplat la intoarcerea mea. Daca eu nu lasasem urme acolo, la Oxford, in schimb in sufletul meu ramasesera urmele acelui timp. Cum o sa ramina probabil urmele perioadei de acum, de singuratate londoneza, oricit mi-as spune ca intr-o buna zi s-ar putea sa mi se para un vis, o nalucire pe care n-am trait-o cu adevarat, lipsita de consecinte, si n-as putea sa spun despre acel timp versurile lui Milton modificate, in fiecare zi: “M-am trezit, s-a dezghiocat timpul, iar ziua mi-a inapoiat ziua”.
Nu, nu era intru totul sigur ca n-avea nici o importanta perioada de acum, cind lucram intr-o tara straina si intr-o cladire fara nume, pentru nu stiam cine, sau numai uneori, dupa cite imi explicase domnisoara Perez Nuix acasa la mine. Si in timp ce-i puneam lui Tupra intrebarea asta in automobil, ce studii facuse la Oxford, am aruncat o privire in sus, spre fereastra cu luminile aprinse dincolo de care imi doream sa ajung atit de repede: avusese probabil acelasi aspect pe cind ea statea in strada si nu se hotara sa apese pe butonul soneriei de la apartamentul meu, si la fel mai tirziu, pe cind era inauntru in noaptea aceea cind turna cu galeata, la adapost, vorbind, ba chiar disertind, si cerindu-mi un hatir cu care ma impovara, dar pe care pina la urma am acceptat sa i-l fac, peste citeva zile, si care acum ma facea sa ma simt cumva dator fata de Tupra – sau era o datorie secreta si tulbure – si ma infrinam in supararea mea, chiar minia mea, nu puteam sa-mi asum ce facuse Reresby si in acelasi timp nu facuse – ceea ce eu crezusem ca va face – in acea cabina stralucitoare pentru infirmi, era scadenta lui, locul unde poate ca mai executase pe cineva, cine putea sti, si fusese cit pe-aci sa lase un cadavru in fata ochilor mei, un decapitat in prezenta mea.
— Am ales istoria medievala, in cadrul Istoriei Moderne, mi-a raspuns cu expresia lui cunoscuta, “I read medieval history”. Dar nu m-am consacrat ei, vreau sa spun ca n-am studiat-o ca pe o profesie. De ce ma intrebi?
Mi-a lasat timp sa ma gindesc, fara formulari ingrijite precum cea pe care o fac acum: “Ce pacat ca n-am stiut. In loc sa-l cotonogesti, ai fi putut sa te intelegi de minune cu De la Garza, ba chiar sa va luati de mina, ca bun cunoscator ce e al literaturii medievale cu caracter fantastic. Macar i-ai fi aratat putina mila”.
— Aha, atunci e o nostalgie chestia cu spada. O toana de tinerete, poate asta e, am spus in schimb.
Nu i-a cazut bine ironia mea in principiu, a facut o strimbatura si am auzit un plescait de nerabdare, cu limba printre dinti: dupa ce-i gresisem numele de trei ori, probabil ca nu ma socotea in drept sa-i fac reprosuri, nici sa glumesc.
— Tot ce se poate, istoria asta mi-a placut intotdeauna, la fel cum mi-a placut istoria militara, pe care am studiat-o mai tirziu, mi-a raspuns, calm, la urma urmei era un om in stare sa vada partea nostima a lucrurilor. Dar sa nu dispretuiesti niciodata ideile cu caracter imaginativ, Jack, la ele ajungi dupa multa gindire, dupa multa reflectie si mult studiu, si dupa multa indrazneala. Nu sint la indemina oricui. Numai a celor care vedem si chiar atunci continuam sa fim cu luare-aminte. – “Asta e un dar foarte rar astazi, din ce in ce mai rar intilnit”, imi explicase Wheeler la micul dejun, “darul de a vedea oamenii prin prisma lor si de-a dreptul, fara medieri si tot felul de precautii, fara bunavointa, dar nici cu rea-vointa, fara sa te caznesti s-o faci”. – Ca tine si ca mine, ca Patricia si Peter. – Si mi-am amintit atunci ca Peter adaugase: “In privinta asta tu ai putea sa fii ca noi, Jacobo, dupa parerea lui Toby, si eu sint acum de acord cu el. Noi asa vedeam lucrurile, amindoi. Le vedeam. Si ne-am facut datoria. Iar eu continui sa vad asa”. Astfel s-a referit Tupra la domnisoara Perez Nuix, spunindu-i pe numele de botez, adevarul e ca asa ii spunea de obicei, Patricia sau Pat, folosind diminutivul, tot asa cum Wheeler spunea uneori Val cind vorbea despre sotia sa Valerie, despre a carei moarte timpurie preferase sa nu-mi spuna nimic (“Daca nu te superi, daca n-ai nimic impotriva”, imi zisese in soapta, ca si cum mi-ar fi cerut voie sa-i ingadui sa pastreze tacerea.) Aceste cazuri n-aveau aceeasi valoare ca atunci cind Tupra sau doamna Berry imi spuneau mie Jack, faceau asta din comoditate sau din asemanare cu adevaratul meu nume, Jacques, mai curind decit Jacobo sau decit Jaime, chiar daca nimeni nu mai folosea numele asta. Apoi a continuat sau a incheiat ceea ce ilustrase pina atunci cu exemple. – Frica asta atavica e atit de groaznica, Jack, incit daca un om din ziua de astazi vede deasupra capului o spada, sau vede o spada cu virful indreptat spre pieptul lui, in clipa cind aceasta dispare de pe scena si se intoarce in teaca, va multumi atit de fierbinte cerului, incit tot ce se va abate asupra lui incepind de atunci o sa i se para floare la ureche si-o sa suporte fara sa cricneasca; nu numai fara sa se apere, ci cu o imensa usurare. Aproape cu recunostinta, fiindca s-a predat inainte de prima lovitura, cind se socotise ca si mort. Si va face orice vrei sa obtii de la el: va trada, va denunta, va marturisi adevarul sau va inventa o minciuna, va face si desface orice, se va dezice de ce a zis inainte, isi va renega copiii, va cere iertare, va plati orice, va suporta torturile si va accepta pedepsele fara sa cricneasca. Fara nici o impotrivire si fara nici o tirguiala. Fiindca, asa cum ti-am mai spus, arma asta nu poate fi conceputa astazi decit pentru a fi folosita, nu doar pentru a ameninta cu ea, nici pentru a pune la respect pe cineva, nici pentru o simpla simulare. Pentru asta sint bune un pistol si chiar un cutit, nimeni nu se va osteni sa poarte o arma atit de incomoda, atit de grea, daca nu are de gind s-o foloseasca, si la asta va lua seama intotdeauna cel ce se vede amenintat cu ea. De asta fratii Kray stirneau atita spaima, inca de la inceput, cind totusi erau lipsiti de o putere adevarata ca sa inspaiminte lumea si nu erau decit niste incepatori, niste venetici: fiindca isi faceau aparitia cu sabiile lor unde nici nu gindeai, si se foloseau de ele. Taiau, spintecau, te cred ca virau spaima in sufletele oamenilor, in mijlocul Londrei. Iar panica s-a raspindit si a ramas pentru totdeauna, o legenda, spaima pe care ei o stirneau cu violenta lor arhaica din vremuri mai salbatice. Recunoaste, Jack, ca ti-a venit inima la loc abia cind am bagat sabia in teaca. Si tot ce a urmat ti s-a parut bine-venit, asa a fost sau n-a fost asa, Jack? Recunoaste.
Trebuia sa recunosc, dar n-am facut-o pentru a nu-i da satisfactie. Pe deasupra, faptul ca se lauda mi s-a parut insuportabil.
— Si despre ce era vorba de data asta, Bertram? l-am intrebat in schimb. Tu, pina la urma, n-ai folosit spada aia blestemata, doar ai amenintat cu ea din fericire, si nu stiu la ce ti-a servit, nici s-o scoti din teaca si sa ne inspaiminti cu ea, nici ce s-a petrecut mai tirziu, restul. Nu te-am vazut profitind de situatie ca sa-l interoghezi pe De la Garza, nici incercind sa scoti ceva de la el, nici sa-l faci sa-si ceara iertare, nici sa-l silesti sa plateasca pentru ce facuse, n-ai obtinut de la el nici un sfant. Ce urmareai? Daca se poate sti? Sa ma sperii pe mine? A fost un act gratuit si fara rost. A fost un abuz nemaiintilnit. Nu era nevoie de o lanscheneta cu doua taisuri. Nici sa-l ineci aproape intr-un bazin de closet. Nici sa-l izbesti de bara din cabina. Numai daca n-ai fi avut alt gind decit pedepsirea, din pricina ca-ti iesisesi din fire. E un mare magar, de acord – m-am gindit ca in engleza s-ar fi putut spune “asshole” –, dar e inofensiv. Nu poti cotonogi asa oamenii, nu-i poti ucide cum ai omori o musca. Cel putin atunci nu ma baga si pe mine in treaba asta.
Tupra a invadat din nou cu parul lui inelat spatiul meu din automobil, doar o clipa, ca sa se uite din nou pe fereastra in directia in care ma uitasem si eu din nou, poate ca a vrut sa verifice daca nu s-a ivit nici o silueta la fereastra mea cu luminile aprinse.
— Eu nu fac asta, mi-a spus. Si vad ca te pricepi la spade. Asa-i, e o lanscheneta sau Katzbalger autentica, a adaugat cu pedanterie si orgoliu. Dar spune-mi, dupa parerea ta, de ce nu se poate?
M-a descumpanit intrebarea lui atit de tare incit nu mi-am dat seama pe loc la ce se referea, fiindca eu ii spusesem limpede ce nu se putea.
— De ce nu se poate ce?
— De ce nu se poate sa cotonogesti oamenii si sa-i ucizi. Asta ai spus.
— Cum de ce? Ce vrei sa spui cu de ce?
Descumpanirea mea crestea tot mai mult si pentru lucrurile de la sine intelese nu exista raspuns uneori. Le socotim lamurite tocmai pentru ca ni se par de la sine intelese, presupun, si nu ne mai gindim la ele, cu atit mai putin le punem la indoiala, si asa trec decenii fara sa ne oprim la ele, fara sa le acordam nici cea mai mica atentie. De ce nu putem omori asa, pur si simplu, oare asta era intrebarea prosteasca pe care mi-o punea Tupra? Dupa parerea mea. Iar eu n-aveam acum nici un raspuns pentru prostia asta, pentru intrebari prostesti si puerile, pe care le-am mostenit si la care n-am reflectat niciodata: pentru ca nu e bine, pentru ca morala condamna asemenea fapte, pentru ca legea le interzice, pentru ca poti ajunge la inchisoare, sau la esafod in alte tari, pentru ca nu poti sa faci nimanui ce nu vrei ca altcineva sa-ti faca tie, pentru ca e o crima, pentru ca e un pacat, pentru ca e ceva rau. Cu siguranta insa, el ma intreba ceva dincolo de toate astea. Nu mi-a raspuns imediat. Si-a dat seama ca nu stiam sa-i raspund, sau cel putin nu cu promptitudine. A mai scos o tigara Rameses al II-lea, dar acum a renuntat sa-mi ofere si mie una, considera ca ar fi fost o risipa, doua tigari de foi atit de aproape una de alta; a dus-o la buze, inca nu si-a aprins-o, in schimb a rasucit cheia in contact si a pornit motorul. N-am crezut nici o clipa ca o facea ca sa ma pofteasca sa cobor, ca sa ne despartim in sfirsit si sa plece. Nici el nu dadea de obicei drumul prazilor, de nici un fel.
— Sper ca intr-adevar nu te asteapta nimeni sus, sper pentru ea – a spus atunci si a ridicat degetul aratator spre tavan, apoi s-a uitat la ceas; eu m-am uitat la al meu, nu era foarte tirziu, dupa tot ce se intimplase, nici macar pentru Londra, iar in Madrid seara s-ar fi aflat abia la jumatate, petrecerile ar fi fost in toi – fiindca nu e ora potrivita ca sa urc s-o vad. Nu e prea tirziu, cu toate ca ne-a luat ceva timp treaba de astazi, iar miine poti sa nu vii la lucru, daca vrei. Ar fi bine sa stam de vorba putin mai pe indelete despre toate astea, vad ca te-au afectat foarte mult, chiar prea mult, o sa-ti explic de ce era nevoie sa fac ce-am facut. Hai sa mergem la mine acasa, n-o sa ne ia mai mult de o ora, o ora si jumatate. Vreau sa-ti arat citeva casete video, le tin acasa, nu la birou, nu trebuie sa le vada oricine. O sa-ti mai povestesc citeva intimplari, unele de istorie medievala. O sa-ti povestesc despre Constantinopol, de exemplu. Poate si ceva despre Tanger, nu lucruri atit de vechi, chiar daca au trecut de atunci citeva secole. Iar intre timp gindeste-te mai bine la ce-ai spus. Ca sa-mi explici de ce nu se poate.
Ramasesem tacut, dupa ce nu gasisem raspuns la intrebarea lui prosteasca. Sau poate ca nu era atit de prosteasca si nici un raspuns nu era usor de dat. Nu mi s-a parut ca puteam refuza. Si de altfel n-avea sens, era ca o prelungire a lungii plimbari pe care-o facusem in seara aceea.
— Stiu ce s-a petrecut la Constantinopol in 1453, am spus pentru ca nu gaseam cuvintele pentru a aborda subiectul nostru. – Cu foarte multi ani in urma, inainte de perioada cind am stat la Oxford, citisem o carte minunata a lui Sir Steven Runciman, care nu era profesor la Oxford, ci la Cambridge: The Fall of Constantinople 1453, despre caderea Constantinopolului. Insa nu era adevarat ca stiam ce se intimplase, nu-mi aduceam aminte, citesti si inveti si pe urma uiti, daca nu continui sa citesti, daca nu continui sa te gindesti la ce-ai citit.
— De buna seama, a raspuns Tupra, sau “I see”, a spus. Dar o sa-ti vorbesc si despre intimplari mai vechi.
A demarat, a facut ocolul pietei ca sa iasa spre nord. Nu stiam unde sta, mi-am spus: “Poate in Hampstead”. M-am uitat din nou la fereastra luminata, apoi mi-am intors capul spre ferestrele dansatorului de peste drum. Tupra a surprins cu coada ochiului privirile aruncate de mine. Toate ferestrele erau luminate, cele mari de la apartamentul dansatorului, silentioasa mea fereastra. A mea avea sa ramina asa prin forta lucrurilor, pina la intoarcerea mea, cu Tupra niciodata nu stiai cind poti sa te intorci acasa. Si oricit insista el sa afle, din fericire nu era nimeni la mine acasa, asteptindu-ma, ca sa poata stinge lumina in lipsa mea, cind nu eram eu acasa. Nimeni n-avea cheile de la apartament si acolo nu ma astepta nimeni niciodata.
AUTORUL
Javier Marias se numara printre cei mai importanti scriitori spanioli contemporani, operele sale fiind traduse in prezent in peste treizeci de limbi si recompensate cu cele mai prestigioase distinctii literare, precum Premiul Nelly Sachs (1997), Premiul Grizane Carvour (2000) sau Premiul International Nonino (2011).
CARTEA
Dans si vis (2004) este a doua parte a trilogiei Chipul tau, miine – un proiect literar ambitios, ce aminteste pe alocuri de jocul cerebral al lui Borges, de umorul negru al lui Pynchon si de lirismul meditativ al lui Proust. Volumul continua povestea peripetiilor lui Jaime Deza, un expatriat spaniol care traieste in prezent la Londra si lucreaza ca analist in cadrul Serviciilor Secrete MI6, unde studiaza si interpreteaza vietile persoanelor aflate sub observatie, anticipind posibilele lor actiuni. Stapinind admirabil mecanismele reflectiei si digresiunii, descompuse cu minutiozitate pina la constituentii lor ultimi, Javier Marias imbina suspansul romanelor de spionaj cu lirismul romanelor de dragoste, oferind cititorului o meditatie tulburatoare asupra iubirii si geloziei, asupra pericolelor cunoasterii si ale limbajului si asupra violentei.
Trilogia Chipul tau, miine cuprinde volumele: Febra si lance (2002; Polirom 2005), Dans si vis (2004; in pregatire la Editura Polirom) si Venin, umbra si adio (2006).