Sint convins ca cele trei persoane care vor citi cronica de fata stiu prea bine despre ce e vorba in propozitie. In plus, acest discurs introductiv a fost construit foarte bine de cel putin doi critici care au scris deja despre aceasta carte: Alex Goldis si Marius Chivu.
Daca abordarea poetica pura a lui Ion Muresan cel din Cartea de iarna (1981) si Poemul care nu poate fi inteles (1993) era un adevarat discurs asupra metodei, atins de o singura prejudecata, realitatea, cea care trebuia cercetata cu ochii mintii, daca lucrul trebuia dezbracat de hainele aparentei si tras in costumul de comanda al semnului poetic, daca, in fine, scriitura era cea pusa in centrul… scriiturii, Cartea alcool aduce cu sine schimbari majore, de-a dreptul tragice in poezia optzecistului.
Ion Muresan a umanizat poezia
Marea alterare a metodei poetice atinge chiar structura intima ce parea imuabila, o preface in scrum pentru a renaste ca discurs asupra existentei. Nu existentei cu E, ci al unui tip de existenta, la fel de valabil si de universal precum infinitul de existente de aiurea. Aici trebuie identificat epicentrul zguduirii care crapa paharul de sticla groasa in care Ion Muresan si-a turnat alcoolurile acestui volum. Daca poetul era atras ca un fluture de noapte de lumina luminarii/scriitura in sine, fascinatia se deplaseaza acum spre exterior, spre un punct situat, adevarat trickster, cind in realitate (atentie, vorbim despre o realitate ca prejudecata, numai ca abordarea ritualului erotic al dezbracarii difera), cind in interioritatea devenita mult mai receptiva la stimuli externi, pe care-i ia ca atare, fara a incerca sa-i prefaca in carbunele textualist. Numai ca drumul, questul, saga decriptarii realitatii si a trecerii rezultatului in semn poetic este acum altul. Din “semiotician”, Ion Muresan s-a transformat in saman. Epifania nu mai este rezultatul unui proces dominat de luciditate, ci al unui parcurs initiatic calauzit de stimulentul alcool… Finalitatea este transformarea acestei poezii dintr-una pur textualista intr-una mult mai “umana”. Daca Ion Muresan deconstruia poezia deconstruind realitatea, acum deconstruieste realitatea deconstruindu-se pe sine. Ar fi prea mult sa spunem insa ca Muresan si-a coborit poezia in strada. Dar a umanizat-o, i-a adaugat un strat accesibil. Poezia lui din Cartea alcool (sau mare parte a ei) poate fi citita de oricine, la fel cum alcoolul poate fi consumat cam de oricine… rezultatele difera de la caz la caz. Iata o scufundare in maelstromul alcoolic, descrisa cu metoda, dupa mine una dintre piesele de rezistenta ale volumului: “Eu cint forta neagra din capul meu,/la ordinul fortei negre din capul meu./Cint printre ceaiurile reci un cintec rece si sec,/un cintecel care paralizeaza imaginatia/la fel cum ghetarii paralizeaza aromele./Acum sint linistit, mintea mea e limpede,/limpede si sterila./Pe masura ce cint, imaginile se aduna in cheaguri de singe/deasupra cestilor albe./Aromele se subtiaza ca foita de tigara/si se lipesc pe cuburile de gheata./Ca timbrele.//Soarele e sus, iarba e putreda,/vremea e buna de cosit!//Puternic e cintecul despre forta neagra din capul meu./Mlastina clocoteste sub podele, se framinta sub scindurile subtiri./Casa mea se scufunda./Un roi de muste imi este vederea. Eu vad prin mustele negre/salciile chircite in jurul ferestrei ca un verde par pubian./Papura si trestia si rogozul acopera geamul. Apa unduie lin./Lintita si cucuta de balta se intind moi pe pervaz./Si este un sarpe de apa”. Nu cred ca ma insel daca spun ca acest Cintec negru e o adevarata arta poetica a volumului, centru de greutate, imn teoretic al drumului dinspre limpezimea si sterilitatea treziei spre baladescul initiatic al betiei.
Un volum livresc pina in maduva paharului
Sa citim citeva versuri din celebrul Poem de iarna de odinioara: “Mai bine o mica sindrofie/cu ceai/la care sa-mi miros pe furis subsuorile ca pe niste plante/ocrotite de lege/si sa ma exersez in laudarea portelanurilor”. Demersul poetic era nastere asistata a Partenogenetei, multiplicare a logosului prin sine. Mutatia semnului poetic este evidenta in Cartea alcool: moartea, betia, leganarea ritmica pe valurile alcoolului nu sint subordonate poemului, ci insasi poezia a devenit sclava existentei.
Circiuma a luat locul salonului de ceai, a inlocuit peisajul iernatic atit de indragit, s-a instaurat in centrul unei lumi supuse ritmurilor esentiale, in centrul unui infern artificial construit cu materiale… naturale. Poemul alcoolicilor, care deschide volumul, e un adevarat tratat despre ritualul samanic care face din poetul “alcoolic” un vizionar mistic, un observator admis la tainele lumii: “Dar Dumnezeu, in marea lui bunatate, nu se opreste aici!/Imediat face cu degetul o gaura in peretele Raiului/si ii invita pe alcoolici sa priveasca./(O, unde s-a mai pomenit atita fericire pe capul unui singur om!)/Si chiar daca din cauza tremuratului nu reusesc sa vada/decit un petec de iarba,/tot e ceva peste fire”. Tragedia metodei este caracterul fundamental efemer al viziunii, lipsa certitudinii. Ion Muresan dialogheaza (da, volumul este livresc pina in maduva paharului) cu alcoolici celebri, si nu numai. Dau un singur exemplu: daca, in poezia “veche” Paianjenul era semnul poetic, era poezia care atragea misterios, carnivore, fascina thanatic, acum paianjenii lui Muresan au miscari haotice, invadatoare, replici ale viziunii Consulului lui Lowry. Papusi manevrate de Zeul Delirium Tremens: “nici chiar atunci cind i-auziti fosnind in perna de unde ies si intra-n asternuturi,/mari, rozalii, pufosi ca si capsunii/si cu picioare aproape vegetale va mingiie pe buze, pe coapse/si pe sex si incheieturi, acolo unde pielea e alba si e fina si este/de multi ani nemingiiata./Sa nu va fie frica de paianjeni,/cind mari cit rosiile ies din pereti pocnind de crapa tencuiala/si urca pe tavan ori/imobili, cu ochii ficsi, ca si trofeele de cerb par prinsi in cuie pe perete”.
Ay, sa nu va fie frica de alcooluri tari. Va urma.
Ion Muresan, Cartea alcool,
Editura Charmides, 2010