“Oamenii au o singura viata, insa mai multe morti”, crede Victor, naratorul si protagonistul romanului. “Fiecare moare de cite ori poate suporta chestia asta. Unii au ajuns chiar la zece bucati. Cu cit mori mai des, esti mai viu. Cine nu mai e in stare sa moara, inseamna ca e mort demult. Cind era copil murea de rusine, insa asta nu se pune. E doar un fel de repetitie pentru mortile adevarate, cele care nu dor pe loc, insa a caror durere se intinde ca o coada de cometa, timp de mai multi ani.” Daca Raiul gainilor e cel mai amuzant roman al lui Lungu, Sint o baba comunista! cel mai fluent, iar Cum sa uiti o femeie, cel mai sensibil, In iad toate becurile sint arse este cu siguranta cel mai profund. Formal, romanul repeta modelul consacrat, fiind construit pe doua paliere narative, unul descriptiv, al prezentului, la persoana a III-a, celalalt, evocativ, apartinind trecutului, la persoana I, cu vadite diferente stilistice intre ele, dar absolut complementare, comunicind intre ele in moduri cind subtile, cind evidente. La nivelul continutului, insa, si al mesajului din spatele lui, Dan Lungu reuseste, cred, sa-si doboare toate recordurile anterioare.
Intriga e simpla
Ajuns in prezent la virsta deplinei maturitati si constientizari a faptului ca viata adulta este un iad, Victor, depresiv, alcoolic, inadaptat, nu s-a refugiat numai in bautura, ci si in trecutul adolescentin, raiul din care a fost alungat, nu de Dumnezeu, ci pur si simplu de banala inaintare in virsta.
“Nimic din ce s-a intimplat in viata aia misto din liceul acela de doi bani nu vrea sa se stearga. Stau toate cacaturile lipite ca abtibildurile pe creierul meu alcoolizat, in puii mei, si oricit le-ai ricii cu unghia, nu se lasa zgiriate un milimetru, parca-s tatuate pe pielea creierului, daca scirba asta de creier o fi avind vreun fel de piele”, se confeseaza el, in maniera personajelor lui Irvine Welsh, caruia prozatorul iesean ii este oarecum tributar pe partea evocativa. Ceea ce nu realizeaza Victor este ca daca aceste amintiri sint atit de vii, este pentru ca el insusi si le doreste asa.
Intriga e simpla. In Ajun de Craciun, nepregatit pentru a sarbatori din nou Nasterea Domnului in compania sotiei sale care, sustine Victor, nu mai e adevarata Veronica, strengarita de care se indragostise in liceu, ci doar o copie mai mult sau mai putin izbutita a ei, barbatul intra in crisma de la parterul blocului in care locuieste, cu gindul sa-si inece pentru a mia una oara amarul in alcool. Numai ca inauntru il asteapta o surpriza si o provocare. Veniti de peste mari si tari pentru a face o donatie unui centru de reabilitare psihomotorie dintr-un sat din apropiere, o femeie si un barbat au nevoie de un ghid care sa le arate drumul. Satul nu e departe, dar afara s-a intunecat si ninge agresiv. De dragul schimbarii de decor, Victor accepta sa-i insoteasca. Ceea ce urmeaza este o calatorie la sfirsitul careia se contureaza si o schimbare de destin. In mod neasteptat, Victor ajunge sa se identifice cu locatarii centrului, “handicapatii”, cum se refera la ei oamenii din sat, si, prin urmare, sa le caute compania. “Copiii au dansat si au cintat fiecare in legea lui, ciocnindu-se intre ei, stind cu spatele cind trebuia sa fie cu fata, zimbind si scobindu-se-n nas, incremenind meditativ, pentru o secunda sau doua, in toiul petrecerii. (…) Desigur, la sfirsit toata lumea a aplaudat, insa cel mai probabil fiecare din alt motiv. Cel putin al lui era destul de ciudat. Tot acest mic haos l-a fascinat, fiindca, asa i se parea lui, era manifestarea unor oameni liberi. Fiecare facea exact ce-l taia capul, iar ritmul batailor din palme, amintind de pocnetul de bici de la circ, nu avea nici un efect asupra lor. De aceea i-a aplaudat indelung, ridicindu-se in picioare, ceea ce unora le va fi parut usor exagerat. Parerea sa era ca meritau din plin. Erau fratii lui. Apoi i-a imbratisat pe rind.”
Iar ei i-au raspuns cu aceeasi moneda.
Neadaptarea devine un statement asumat pina la capat
Neadaptarea individului la noile rigori socio-economice este, asa cum bine se stie, o tema frecventa a romanelor lui Dan Lungu, insa de data asta ea se transforma in ceva mai mult. Neadaptarea, refuzul de a face fata devin aici un mod de viata si, daca vreti, un statement asumat pina la capat. Cum spuneam, Iadul din titlu nu are prea multe trimiteri teologice. El este chiar viata noastra adulta pe care ne-o traim in intuneric, orbecaind in cautarea unui intrerupator care, atunci cind il gasim, ne dam seama ca e inutil, intrucit becurile sint arse si, as adauga, prea sus, prea departe pentru a ajunge la ele ca sa le schimbam. Si chiar daca am ajunge, s-ar putea sa constatam ca nu pot fi schimbate. Si-atunci, veti intreba, ce e de facut? Nu prea multe. Unii invoca credinta, sperind ca flacara luminarii sau a candelei sa le lumineze potecile. Victor alege invocarea trecutului, un trecut luminos, stralucitor in viziunea lui, care, atunci cind este povestit, functioneaza si el pe post de faclie. Pentru alungarea intunericului nu exista un remediu ideal. Fiecare si-l alege pe cel care crede ca i se potriveste cel mai bine, si, evident, niciunul nu este perfect. Dar nici nu trebuie sa fie. Compania “handicapatilor” o dovedeste pe deplin. Totul e sa existe un bot de lumina. Iar el poate sa vina de unde te astepti mai putin.
Dan Lungu, In iad toate becurile sint arse, colectia “Fiction Ltd”,
Editura Polirom, 2011, 32.95 lei