“Nu l-ai vazut pe Theodor Hristea?” m-a intrebat atunci, parca mirata, Oana Enachescu. “Theodor Hristea?”, am facut stupefiat. “Da, a trecut adineauri pe linga noi.” “Cine, tipul cu palarie?” “Da, cine altcineva?”
In momentul acela ar fi trebuit sa alerg indarat si sa-mi cer iertare fostului meu profesor. Nu-l recunoscusem. Pur si simplu, nu-l recunoscusem pe cel mai drag profesor al meu, cu care alteori, cind ne intilneam, stateam pe putin zece minute de vorba.
Peste o saptamina, Theodor Hristea a murit.
Pur si simplu, Theodor Hristea a murit, iar eu nu-l recunoscusem la ultima noastra intilnire. Dar domnul cu palarie, caruia ii facusem loc sa treaca pe linga mine, in directia opusa, avea o fata pamintie. Or, Theodor Hristea era tipul de om luminos, solar, cu intreaga lumina a inteligentei si a ratiunii pe chip. Inainte vreme, de fiecare data cind il zaream, il zaream de la o mare distanta. Era el, inconfundabil, dragul meu profesor mereu elegant si totdeauna zimbitor, atit de ironic si atit de inteligent, cind multi altii, me included, sintem adeseori atit de prosti…
Ma numea, cu o ironie luminoasa, “paronimul” lui. Eram si am ramas mindru de asta. A fost primul profesor cu care am dat un examen in Literele bucurestene: scris si oral, evident (la Hristea nu mergea altfel); si fusesem, inexplicabil pentru toti profesorii care-mi deschideau apoi carnetul de note, singurul student caruia Theodor Hristea ii daduse 10 (zece). Ma frecase mult la examen; si cu cit parea ca vrea sa ma chinuiasca mai tare, cu atit luminita sadica din ochi i se schimba in altceva. La sfirsitul torturii, le-a spus colegilor mei, la fel de uimiti ca si mine: “Vedeti, stimati studenti, ca nu sint asa de sever cum se spune. Dupa cum se poate vedea, domnului Cristea-Enache, de pilda, i-am dat zece”. “Domnule Cristea-Enache, cunoasteti originea numelui Cristea?” “Da, domnule profesor, o cunosc. Sa v-o spun?” “Nu, domnule Cristea-Enache. O cunosc si eu. De altfel, ma cheama Hristea, domnule student. Sintem «paronime».”
Dupa ce ca-l respectam ca profesor (caci pe vremea aceea se facea carte, si un profesor exigent nu era o raritate, ci regula), l-am si indragit.
Ne-am reintilnit in anul II. Iarasi examen scris, oral, inca o data examinari dure, aprofundate, minutioase. Nu mai spun nota, ca sa nu dau impresia ca ma laud. Nu asta intentionez.
Vreau, doar, sa spun ca omul distins, cu palarie, pe care nu l-am recunoscut cu o saptamina inainte sa moara a reprezentat una dintre marile intilniri ale vietii mele. A fost la un pas sa-mi hasureze viitorul: sa nu fiu niciodata critic literar, sa fiu in schimb un dedicat lingvist.
Lucrarea de diploma am dat-o cu el si se intitula Pleonasmul in limba romana. Si cind spun, de exemplu, “nu pe el l-am uitat; pe altii, pe multi altii…”, comit un pleonasm gramaticalizat, inevitabil si aproape insesizabil in limba romana.
Domnule student, ati sesizat cumva pleonasmul? Domnule student de azi, mi-ar parea tare rau, pentru dumneavoastra, sa nu mai intelegeti despre ce e vorba aici.