“Hoarderii”, colectionari compulsivi (la noi titlul e “Colectionarii”, destul de departe de realitate), sint foarte diferiti intre ei; povestile lor functioneaza dupa acelasi tipar doar in mare, insa sint foarte diferite in detalii. In principiu, oamenii astia isi umplu casele cu fel si fel de gunoaie carora le atribuie valoare sentimentala (de fapt, lucruri adunate in ani, zeci de ani, la care oricum nu mai ajung sub nici o forma, de care nici ei nu mai stiu, fiindca formeaza gramezi pina in tavan, se degradeaza, se topesc sub ele insele, facind casa de nelocuit, gramezi printre care, doar in cazurile fericite, ramin poteci inguste). “Hoarderul” isi distruge nu doar viata lui, dar si pe a familiei. Copiii acestor oameni au un singur vis: sa implineasca 18 ani si sa plece de acasa. Copiii acestor oameni se dau cu capul de pereti de disperare sau alearga urlind in fata casei – parintii nu isi recunosc vina decit arareori, sint complet orbi la problema (si le-a disparut si simtul mirosului), in general prefera sa invinovateasca copiii, certurile sint insuportabile cind e vorba de aruncat te miri ce nimic. Se intimpla si invers, parinti absolut normali cu copii colectionari. Ma feresc de cuvintul “colectionari”, folosit in traducerea de la noi, fiindca foarte rar oamenii chiar colectioneaza ceva, de obicei sint doar munti de gunoaie, haine vechi, jucarii stricate sau mincate de gindaci, canapele cu cuiburi de soareci, cutii de carton cu alte cutii de carton inauntru, recipiente goale, ambalaje, ghemotoace si guguloaie… De fapt, ei tezaurizeaza. Nu stiu de ce ma fascineaza emisiunea asta intr-atit incit imi vine sa strig aici despre ea. E vorba de boala (cu cite ramificatii, cite subtipuri), e vorba de linia subtire dintre sensibilitatile firesti si o dereglare halucinanta. E si o continuare a unei lecturi care m-a ravasit in anii ‘90, The Boy Who Couldn’t Stop Washing. Si mai sint multe, multe, altele. Compasiune compulsiva, sila, nostalgie, furie, drag, ura, intelegere, mirare, raspunsuri…
Emil Brumaru: Sa fi fost eu bolnav cind, cu citiva ani in urma, stringeam toate sirmele de pe jos, spunind ca sint heroglife, mesaje trimise de ingeri, ce asteapta sa fie descifrate?
Mai mult, aparindu-mi o carte de versuri, am trimis-o, ca de obicei, tuturor celor din redactia “Romlitului”, insotita, fiecare, de o astfel de sirma. Mai tirziu am aflat, de la Alex Stefanescu, amuzat de gaselnita mea, ca destinatarii s-au chinuit sa inteleaga cam ce vroiam sa exprim prin acele ciudate sirme.
V.D.N.: Cita vreme lucrusoarele s-au si dus, ele spun alta poveste, nu-i vorba de tezaurizare. Dar cind ele se aduna cu anii, cu miile, facind casa nelocuibila… Sint cazuri dramatice, incredibile, oamenii ajung sa stea la azil sau la moteluri, in timp ce casa lor e ticsita cu troace, declarata nelocuibila de autoritati. Copiii sint luati de Serviciile Sociale; de fapt, asta e amenintarea care de obicei ii face, pina la urma, pe tezaurizatori sa accepte ajutorul specializat. Si incepe batalia cu ce se arunca, ce se pastreaza. Greu, foarte greu. Primul pas e recunoasterea bolii (de fapt, abia recent admisa ca boala de specialisti). Te uiti si intelegi ca si tu cunosti cel putin un astfel de tezaurizator (da, tezaurizator cred ca e cuvintul potrivit), captiv in propria cusca si pe care n-are cine sa-l ajute. Aproape nu e strada sa nu vezi cite un balcon sau o curte sufocata, dincolo de care se poate usor imagina o casa nelocuibila si un om care habar n-are de ce trece prin ce trece. De obicei, e si o trauma zdravana undeva in urma.
E.B.: Clar, nu fac parte dintre “hoarderi”…
V.D.N.: Mai exista si subtipul de tezaurizator de carti! Si cel de animale, mai ales de pisici. Vazut unul. Dar cei mai multi au soareci, fara sa vrea.