Nu e greu sa vezi, rasfoind orice revista muzicala straina, absenta cu desavirsire a oricarui disc cu muzicieni romani, provenit din Romania. Si nu fiindca lumea muzicala romaneasca le-ar fi necunoscuta criticilor. In fond, pe prima pagina a numarului din februarie al britanicului “Gramophone”, troneaza cu litere mari sentinta lui Bryce Morrison: “Ma indoiesc ca de la Lipatti incoace a existat vreun pianist acordat cu o finete mai mare la orice subtilitate armonica si ritmica” [decit Murray Perahia, a propos de ultimul sau CD Brahms].
Deschiderea criticilor si a editorilor de discuri din “lumea reala” exista. Nu exista insa discurile unor case romanesti, dupa cum nu am auzit ca unora amatoare, straine, sa li se ofere “materie prima”, inregistrari de arhiva sau recente din Romania. Ca sa nu mai vorbesc de incapacitatea funciara de a distribui in lume discurile romanesti, putine, existente, blocata de reglementari birocratice absurde, atunci cind nu e vorba de nepasare.
Si nu poti sa nu te intrebi, de exemplu, de ce o pianista de o mare forta, inventivitate si sensibilitate, cum este Luiza Borac – calitati amplu demonstrate de la discurile ei enesciene pina la cel din urma, de transcriptii pentru pian, Fruhlingsglaube, toate publicate de case straine –, nu este onorata de ai ei compatrioti, iar renumele ei nu este folosit, de exemplu, in campania denumita de promovare a Festivalului “Enescu” in lume. Ce impiedica Editura Casa Radio sa publice splendid interpretatul concert mozartian sub bagheta lui Camil Muresan, radiodifuzat live, deci aflat deja pe “banda”?
De ce nici unui consilier muzical nu ii trece prin minte la Institutul Cultural Roman, organizator meritoriu al turneului mondial al violonistului Remus Azoitei si pianistului Eduard Stan, sa initieze publicarea unui DVD sau CD cu unul din recitalurile lor? Ocaziile de a le capta live concertele nu au lipsit, fara indoiala, si nici nu cereau mijloace tehnice importante; pentru a nu mai vorbi de oportunitatile de initiere a unor colaborari cu posturi de radio muzicale locale, la Praga, Londra sau Budapesta, de exemplu. Inutil sa amintesc ca un concert ramine, prin natura sa, un eveniment cu viata efemera, ce este sters usor din memorie, de un altul. In timp ce un disc, asemenea unei carti, ofera posibilitati multiple de promovare a unei idei, a unei culturi, a unui compozitor si a interpretilor lui.
De ce sperantele romanesti ale pianului, competitive pe piata internationala, tineri ca Matei Varga, de exemplu, interpret si el al lui Enescu, nu sint incurajate si, iarasi, promovate prin discuri de catre cei care se bat adesea cu pumnul in piept, “patriotic”, de grija “brand-ului” si a cheltuirii banilor statului directionati spre cistigul de imagine? Bogdan Dolu are, desigur, dreptate dind glas preocuparii fata de arta si practica gindirii creative si stimulatoare, ca si fata de adecvarea si conectarea la lumea reala…