De ce? Simplu! Pentru ca nu suport sa mi se spuna ca trebuie sa fac ceea ce stiu bine ca am de facut. De ce nu suport, nu-i cazul sa explic. De ce altii simt nevoia sa-mi deseneze lucruri elementare, asta e amuzant. Exista in felul meu de-a fi ceva de adolescent care asteapta explicatii din partea maturilor? Arat a vesnic indragostit? Vorbesc incongruent ca un elev chiulangiu, pus pe luat examenul prin aburirea examinatorului? Teribilismele ma amuza, dar le practic rar. Gesturile extreme le apreciez doar comise de altii. Scriu despre rock. Am elanuri ca la 25 de ani. Acestea or fi motivele pentru care mi se spune “baiatul ala”, cind vine vorba? Nu pun la socoteala nesuferitul amanunt stilistic: includ in texte, ca Magda Ursache, prea multe intrebari adresate cititorului!
Mi-am amintit aiurea de imperfectiunile proprii, fiind intrebat care-i cel mai bun album rock al anului trecut. Nu faptul ca sint perfect de acord cu Ozzy (I don’t wanna change the world…) m-a determinat sa raspund scurt: Scream. Discul are toate ingredientele necesare: dinamica, ritm, armonie, solouri, profunzime, delicatete, nebunie, brutalitate, afectiune. Se adreseaza in egala masura pustanilor de 15 primaveri cazuti cu nasul in praful etnobotanicelor mincinoase, ca si dezabuzatilor de 60-70 de grele ierni, care atirna deasupra abisului, agatati cu ghearele si cu dintii de iluzia unei functii, a unei opere capitale, a unei femei alunecoase ca o Lolita majora… Concertele lui Ozzy, fie ca sint la sala Q2 din Londra, la Zone Arena din Bucuresti sau oriunde in California, aduna un public enorm, usor naiv, lesne de multumit, nitelus masochist, ce rabda din partea autointitulatului “Print al intunericului” toate “dragalaseniile” rasfatatului. De la banalul indemn “let me see your fuckin’ hands” la stropitul cu apa sau spuma de stins incendiul, trecind pe linga inenarabila “i fuckin’ lovin’ you, people”, Ozzy nu omite nimic. Dar nu uita nici un moment ca se afla pe scena, jucind rolul asumat. Si-l joaca al dracului de bine!
Dintr-alt punct de vedere, personajul lui Ozzy pare descins din tagma politicienilor carora li se admite orice gogomanie. Avem un exemplu local, pe care il poate pricepe oricine: Basescu. Cite minciuni a debitat politicianul nostru, toate i-au fost trecute cu vederea de-un electorat avid mai degraba de spectacol decit de adevar. Oriunde in lume, un functionar al statului, care spune ceva de genul “ce, vreti sa va mint in continuare asupra prostiilor comise de mine?”, isi da demisia imediat ce-a scapat ineptia. La noi nu, publicul hahaie ca zarghitul s-a dat iar in stamba. Toata lumea e fericita, asteptind noi scalimbaieli.
Rolul nebunului de la curtea regelui se potriveste unuia ca Ozzy, nu politicianului responsabil fata de soarta natiunii. Ozzy stie foarte bine ce face, interpreteaza rolul paranoidului de mai bine de patru decenii, si succesul nu i-a pietrificat perceptia asupra lumii. Dovada e chiar acest disc, plus videoclipurile lucrate dupa cea mai noua tehnologie CGI. Si piesa Let It Die. Versurile va sint cunoscute.