Substratul biografic al momentului este, in general, cunoscut. Dupa studiile universitare ratate (a fost student – numai pentru un semestru – la City College din New York), doua casatorii, la rindu-le, esuate si risipirea prin lume a prietenilor din copilarie si adolescenta (alaturi de care ducea o viata boema), scriitorul simte ca America – “apasata” de fondul sau profund puritan – il incorseteaza cumva. Decide, prin urmare, sa plece la Paris, unde va locui un deceniu intreg – intre 1930 si 1940. In decor francez, finalizeaza cele trei romane amintite, gindite probabil (la fel ca, mai tirziu, Rastignirea trandafirie/The Rosy Crucifiction – formata din Sexus, Plexus si Nexus!) in formula unei trilogii initiatice. Presupunerea ar fi intarita de unele argumente istorice si estetice. In primul rind, Anaïs Nin (iubita pariziana a lui Miller, intr-o perioada cind el mai este, macar tehnic vorbind, casatorit cu June, americanca bisexuala, evocata – cu numele de Mona –, tandru, in Plexus, si, mai curind intunecat, in Nexus) obtine bani (de la Otto Rank!) pentru editarea celor trei volume in aceasta ordine: Tropicul Cancerului (1934), Primavara neagra (1936) si Tropicul Capricornului (1938). In al doilea rind, judecat ca “piesa dintr-un intreg” epic, Primavara… capata un sens major – acela de experienta “mediana” (a “naturalizarii” franceze, sa o numim!) intre excesul descoperirii noului si alteritatii din Tropicul Cancerului si blazarea (anterioara venirii in Franta) vietuirii intr-un orizont inchis.
Un roman, pina la un punct, demonstrativ-onirist
Ramine, in egala masura, adevarat faptul ca “ideea” unei trilogii ar putea fi contrazisa de doua elemente structurale. Tropicul Capricornului (desi publicat ultimul) plaseaza actiunea inainte de interludiul parizian al lui Miller, cind scriitorul traieste, alaturi de Mona/June, intr-o saracie dezolanta, in New York, “pregatind”, psihologic cel putin, o “evadare” ulterioara catre ceea ce el considera a fi libertatea Europei (vestice). Totusi, sa admitem, inconsecventa planurilor cronologice functioneaza la Henry Miller ca trasatura de esenta a operei, nefiind un argument al unei prezumtive “discontinuitati” epice. In sfirsit, in varianta lor americana, din anii ‘60 (autorul lui Sexus a invins cenzura de peste Ocean dupa indelungate procese civile!), romanele isi schimba, la aparitie, ordinea, “asezind” Primavara… pe ultimul loc: Tropicul Cancerului (1961), Tropicul Capricornului (1962) si Primavara neagra (1963). Si in acest caz insa, se poate banui o eroare de “dinamica” editoriala, si nu neaparat o noua “ordine” preferentiala a scriitorului. Primavara… se asaza – “menatalist”, sa spunem – intre cele doua Tropice…, investigind un expatriat de acum stabil si echilibrat la mijloc de drum, “expatriat” ce a depasit, deopotriva, resentimentele abandonului civilizatiei materne si socul cultural al integrarii in universul de adoptie. Primavara… descrie “fantasmele” celui care isi traieste propria libertate ca pe un “delir” din vechile rituri dionisiace de initiere. Franta nu are constringeri pentru Miller, toate ii sint accesibile, supunindu-i-se ca sub magia unui act sacerdotal. Bineinteles ca o astfel de lume ideala nu exista decit in mintea celui “evadat” din spatiul nativ al limitarilor nenumarate. Tabloul parizian e “pictat” din unghiul subiectivitatii invazive a lui Miller, iar nu din cel al obiectivitatii realiste. Lucrul face din Primavara… un roman, pina la un punct, demonstrativ-onirist.
Atmosfera “fantastica”, “de eliberare”, se simtea inca din primul segment al deceniului parizian, prezentat in Tropicul Cancerului. Textul initial explora senzatia de “scapare” traita de Miller in lumea decadenta a artistilor europeni interbelici. Relatia cu Anaïs Nin – vazuta in amanunte naturaliste, usor exagerate pentru gusturile culturale ale vremii (de aici si un proces pentru pornografie intentat prozatorului!) – “pluteste”, in roman, precum majoritatea povestilor lui Miller, intre biografic si fictional, intre real si literar, intre palpabil si fantezist. Dincolo de succesul de public, datorat, cu precadere, detaliilor grafic-sexuale (ajunse, din acest motiv, si subiect de comedie postmoderna: intr-un episod intitulat Biblioteca/The Library, al celebrului sitcom Seinfeld, Jerry, protagonistul filmului, este acuzat, in anii ‘90, ca nu a returnat o carte din 1971, adica din timpul fiorilor pubertatii – cartea la care ne referim fiind, desigur, Tropicul Cancerului!), volumul de debut al lui Henry Miller se articuleaza si ca o interesanta constructie joyceiana, cu trimiteri la asociationismul modernismului tirziu, la “fluxul constiintei” si la alternarea faliilor de prezent si trecut. Parisul pare un interval al jonctiunilor fictionale, unde totul e posibil si, mai ales, legitim. Romanul final al acestei configuratii tripartite (pentru a nu o numi, pina la urma, “trilogie”), Tropicul Capricornului, care, asa cum spuneam, in mod paradoxal, “intoarce” actiunea la momentul “evadarii” new-yorkeze si care (precum toate celelalte naratiuni) foloseste numele real al autorului, reconstituie atmosfera de degradare sociala a artistului neintegrat – prin propria optiune – mecanismului socio-economic. Cartea apare ca o serie nesfirsita de “epifanii spirituale” (creionate estetic, pesemne, dupa acelasi model joyceian). In interiorul lor, myst-ul (eroul care se initiaza: Miller insusi) descopera sensul vital al libertatii individuale.
Primavara… inaugureaza o traditie in Europa
“Plecarea” devine, ca atare, o nevoie existentiala si, totodata, existentialista. Primavara neagra ilustreaza (chiar si la nivelul unei ideologii implicite!) principiul asumarii acestei libertati. Parisul este fundalul (mai degraba liric decit epic!) al entuziasmului initiatic auctorial. Personajele care interactioneaza cu naratorul-autor descind dintr-un fel de realism magic sud-american, adaptat la rigorile lirismului romanului de inceput de secol XX. Enigmatice si simbolice, aceste “aparitii” narative (par “aparitii”, intrucit nici unul dintre ele nu are consistenta psihologica, traversind scena epica doar pentru a da culoare “visului” protagonistului-povestitor!) contureaza o lume a libertatii personale (a lui Miller insusi: totul, in roman, sustine, de altfel, “ideea” fericirii neconditionate, generate de gestul evadarii!), subiectivind cadrul textual pina la amenintarea propriu-zisa a identitatii romanesti a volumului. Nu cred ca s-ar gresi prea mult daca s-ar afirma despre Primavara… ca inaugureaza o traditie in Europa (iata, alaturi de T.S. Eliot, Henry James si Ezra Pound, Henry Miller ar putea fi considerat al patrulea scriitor american “deschizator de drumuri” in literatura batrinului continent) – traditia romanului “existentialist”, care, ulterior, macar prin Jean Paul Sartre, va cunoaste dezvoltari exemplare. “Existentialismul” lui Miller se rezuma totusi – spre deosebire de cel al ilustrului sau continuator – la trairea libertatii si mai putin la teoretizarea ei. Daca Sartre incearca “sa inteleaga” si “sa-si asume” limitarile libertatii, Miller nici nu le “observa”, experimentind bucuria eliberarii ca pe o lacaniana jouissance. Cele zece episoade ale cartii sint treptele iesirii (franceze) din “corsetul” (american) al apartenentei culturale. De aceea, voi spune ca acest artefact textual – intrucitva de pionierat – al lui Miller isi clarifica (si la acest nivel structural!) natura initiatic-formativa. Autorul-personaj trece – gradual, in “trepte”, cum ar veni – prin “depersonalizare” si “repersonalizare”. La sfirsitul procesului, el e un intelectual (american), poate, instrainat, dar, fara indoiala, un scriitor adevarat.
Henry Miller, Primavara neagra, traducerea din limba engleza si note de Cristina Felea,
colectia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Henry Miller»“, Editura Polirom, 2010
Galerie foto
