Azi l-as scrie altfel, dar ideea de baza ar ramine aceeasi: Moldova merita mega-laude pentru cele mai frumoase pagini inchinate gastronomiei si bucuriei gustului. Intimplarea s-ar suprapune cu pogorirea la Timisoara a unei mari companii de zaharicale din Chisinau, Bucuria S.A. Dupa cita lume se inghesuie in fata pultului, dupa cum imi fac praf glicemia crontanind temeinic bomboanele Do-re-mi, Meteorit, Gloria sau Bucurel, am simtit clar ca pe Bega sloganul de la Bucuria S.A. a prins. Dar ce zice sloganul? Ca Viata e mai dulce. Asa-i. De citeva luni bunatatile de peste Prut ne salta endorfinele nu pentru ca sint mai cu mot decit desfatarile Lindt, Ferrero Rocher sau Milka (nu sint!), ci pentru ca aduc cu ele o briza dincolo de gust: o dulceata a numelor si reclamelor, care unora le aduce aminte de ceva trait demult, in copilarie.
Pe mine, de pilda, ma arunca direct la pieptul mare si cald al doamnei Andrianov, mama lui Lili, prietena din copilarie de pe strada Feldioara. Putea sa fie dimineata, la prinz sau seara, duminica sau joi, bateai pur si simplu la usa si simteai intr-o clipa ca esti cel mai asteptat om de pe pamint in casa lor. Te stringeau in brate, te pupau si una-doua te asezau la masa. Nu conta ca era doar o piine cu marmelada, important era ceaiul din masinaria argintie de la care nu-mi puteam lua ochii. Dar si mai importante erau povestile. Stateam in jurul mesei, focul duduia in teracota si doamna Andrianov ne depana zeci de intimplari de demult, cind totul era ca in rai. Scotea de fiecare data un album urias si ne arata cum era ea copil si apoi domnisoara, cu surorile, parintii si bunicii ei, cu splendoarea lor de casa, ca un conac, cu parc, zeci de acareturi, cu salon si pian. Nu puteam intelege cum s-au schimbat lucrurile peste noapte, cum s-a dat o viata frumoasa peste cap si s-a facut urita, nici cum poate un simplu cuvint, refugiu, sa aduca atita rau. Dar mai ales nu puteam nici in ruptul capului pricepe de ce, ori de cite ori cind inchidea albumul, doamna Andrianov izbucnea intr-un plins deznadajduit.
Peste 50 de ani de la toate povestile astea de pe strada Feldioara, in ianuarie 2011, Lili, pictorita Elisabeth Ochsenfeld din Germania, s-a intors la Timisoara cu o expozitie uriasa Mnemosyng. Vino cu mine in padurea de mesteceni, facuta de ea si de inca 87 de artisti din toata lumea, care au avut un singur lucru de imaginat: mestecenii. Asa s-a gindit Lili sa le faca pomenirea doamnei Andrianov, bunicilor, matusilor, unchilor si verisorilor ei din Basarabia, pe urmele carora a pornit, din Siberia pina in America, din Kazahstan pina in Romania. Am scris aceste rinduri despre isprava pictoritei Lili pentru ca mi se pare a fi cea mai potrivita introducere pentru o alta mare bucurie care mi-a indulcit viata acum citeva zile: cartea Basarabeni si bucovineni in Banat. Povestiri de viata, realizata de Smaranda Vultur si Adrian Onica. Dupa ce am citit cele 400 de pagini, am inteles nu doar cum ar trebui raspuns la intrebarile sa ne amintim sau sa uitam? cit sa ne amintim? cit sa uitam?, ci si de ce plingea atit de mult mama lui Lili.