Cronicarul cotidianului “Le Monde” scria in acel inceput de septembrie 1995, dupa ce asistase la concertul laureatei Concursului Clara Haskil, ca tinara interpreta romana se distingea prin “autoritatea ei pianistica, jocul ei franc, transparent, energic cind e necesar, marca sa de necontestat, prezenta scenica… relansind mereu discursul, niciodata indiferenta sau doar timida… facindu-ne sa uitam ca asistam la un concurs international de pian”. Cuvinte mai mult decit elogioase, desigur, pentru o tinara de 17 ani, despre care, prudent, autorul livretului discului Claves Records scria ca succesul obtinut la Vevey “confirma ca laureata se gaseste pe calea cea buna”.
Pentru pianisti, fie ei si laureati ai unui concurs international de renume, caile bune nu sint usoare si nu conduc intotdeauna la prestigiul si vizibilitatea pe care si le doresc si, adesea, ar merita-o. Despre Mihaela Ursuleasa se poate spune insa, fara rezerve, ca dintre pianistii romani de mare talent stabiliti in strainatate, relativ numerosi, ea a reusit cel mai bine sa se impuna in ultimul deceniu. Si nu este putin, date fiind imensa concurenta in lumea pianului si politica elitista si comerciala a marilor case de discuri.
Mihaela Ursuleasa a cintat in compania citorva dintre dirijorii care conteaza in lumea muzicala de astazi (Daniele Gatti, Paavo si Neeme Järvi, Marek Janowski), cu orchestre de prima liga (London Philharmonic, Cincinnati Symphony, City of Birmingham, Orchestre National de France, Rundfunk- Sinfonieorchester Berlin etc.), ca si in compania unor straluciti interpreti de muzica de camera, intre altii, la Festivalul de la Dubrovnik, de exemplu, cu Julian Rachlin, Nobuko Imai, Mischa Maisky, intr-o frumoasa versiune a cvintetului schubertian cu pian, Pastravul. Iar calendarul ei de concert pe anul in curs, nu cred ca gresesc, ar putea fi invidiat de orice pianist, avind marcate escale la Londra, Salzburg, Potsdam, Festivalul Schubert de la Schwarzenberg/Feldkirch, Viena, Birmingham, Leipzig, Raiding si Festivalul West Cork.
Intr-un interviu foarte original filmat cu televiziunea bavareza, Mihaela Ursuleasa isi explica numarul redus de discuri prin dorinta, aspiratia ei la perfectiune. Nu stiu daca noul disc sub eticheta Berlin Classics poate fi cotat ca o expresie a perfectiunii muzicale, dar, cu siguranta, ilustreaza perfect factura deschisa, extrovertita, transparenta a pianismului ei, ca si o predispozitie spre muzica secolului XX si ritmurile jazz-ului. Dupa expresia lui Johannes Jansen care semneaza livretul, imbibat cu fotografii ale pianistei in cele mai amuzante posturi, “un amestec unic de expresie vivace si talent liric”.
Programul ales pentru acest cocktail intitulat Rapsodia romana ii ofera Mihaelei Ursuleasa prilejul sa-si puna in evidenta briliant calitatile amintite. Transcriptia pentru pian a primei Rapsodii romane de Enescu, Suita pentru pian de Paul Constantinescu fac pereche buna cu cele Doua dansuri romanesti, op. 8a si cu Rapsodia Nr. 2 pentru vioara si pian de Bela Bartok (ultima in compania violonistului, la fel de jazzy, Gilles Apap). Intre ele, cele Trei piese de pian, D 946 de Schubert par, cumva, sa nu-si gaseasca locul. In scurte note inserate in livret, pianista sustine insa ca, scrise “la Viena, unde am trait multi ani”, ele se potrivesc perfect alaturi de cele din tara ei natala. Fiindca, explica ea, “in ultima instanta, muzicienii nu au case reale. Muzica este casa lor adevarata”. Convingator sau nu, va las sa judecati singuri, indemnindu-va sa ascultati acest disc ce este o incintare.