Or, asta nu inseamna deloc restrictionare, ci dimpotriva. Chiar si luarea de atitudine a starurilor showbiz, in chestiuni politice sau umanitare, mi se pare ca depaseste statutul unui lautar interesat doar “sa iasa banul”, cum se spune in jargonul meseriei.
Johnny Winter are, de aproape jumatate de secol, o cariera ce nu difera de-a profesionistului preocupat de muzica si aspectele subsecvente meseriei sale. Educat de mic pentru a fi om de spectacol, beneficiind de parinti competenti, chiar ei muzicieni de oarecare anvergura, Johnny a prins iute ce trebuia sa prinda, astfel ca la virsta cind altii descopereau instrumentul chitara, el era lider de trupa si incasa bani pe spectacole. Primul sau disc, dupa unii si cel mai bun, a fost imprimat cu ajutorul maestrilor bluesului de la Chicago – Willie Dixon si Walter Horton. Discurile urmatoare, prea putin mai rasarite fata de primul, i-au adus o notorietate meritata, desi oarecum restrinsa la un cerc de cunoscatori. Pe atunci insa, cercul era larg, foarte larg…
Spre deosebire de fratele sau, Edgar Winter, a carui traiectorie intre rock si jazz a nimerit parca intimplator aleea succesului de top, unicul criteriu dupa care unii judeca valoarea, Johnny a mers consecvent pe calea bluesului. Uneori l-au insotit bluesmeni negri, cu care a scos citeva albume absolut remarcabile (pe care le apreciez la superlativ). Asta se petrecea intr-o perioada cind bluesul nu mai era un gen “la moda”. Se amestecase cu rockul, in ciuda spuselor lui Muddy Waters, cum ca blues had a baby and they named it rock-and-roll. Rockul pur o fi copilul bluesului, dar ceea ce cintau Johnny si Muddy pe discurile lor din 1976-1977 se poate lejer numi… nepotul bluesului! Compozitiile nu erau noi, nici instrumentistii n-aveau virsta punkerilor, aflati atunci la inceputuri. Noua era dinamica inregistrarilor, noua era calitatea interactiunii dintre actorii sesiunilor din studio. Doar magia, pe scena, era veche si fara trucuri!
Johnny Winter a avut mereu o prestatie lipsita de exagerari, lipsita de gesturi inutile. Nu s-a dat peste cap, nu s-a tavalit pe jos, n-a ars chitara, n-a rupt-o. Deseori a intrat in sala ca un functionar la birou, si-a facut treaba, a plecat. Lipsa de emotie este suspectata ca fiind lipsa de substanta. In general, toata muzica inregistrata de Johnny Winter poate fi resimtita asa. Atunci, de unde succesul? Ca doar nu se datoreaza aspectului aparte, de albinos, al omului! Cred ca nu-i nici un mister: Johnny Winter a redus rock-and-roll-ul la esenta! Economia de mijloace, minimul necesar de instrumentisti (trei, maximum patru) nu lasa loc umpluturii, dar nici nu permit rabat calitativ. Piese celebre, standarde ale genului, se aud la Winter asa cum nu se aud la nimeni altcineva: uscat, fascinant.
E o fascinatie asemanatoare celei generate de vestigiile vechiului Egipt. Chiar Johnny Winter a capatat in vremea de pe urma aspectul unei mumii, cu degete scheletice si tatuaje lucioase, metalizate. Urmariti-l in spectacolul filmat asta toamna de WDR in Leverkusen, pus deja pe-un DVD. Rockerii de felul sau vor cinta si morti!