– Fragment –
•
Intr-o seara, odata ce culturile de la ferma Wayne de linga Pittsford, in Vermont, au fost acoperite, iar lemnele pentru iarna taiate si prima ninsoare usoara s-a asternut peste cimpuri, Joseph Wayne s-a indreptat catre fotoliul inalt de linga semineu si i s-a infatisat tatalui sau. Doi barbati ca doua picaturi de apa. Amindoi aveau un nas generos si pometi inalti, proeminenti; chipurile amindurora pareau plamadite dintr-un material mai dur si mai trainic decit carnea, dintr-o substanta de consistenta pietrei, care cu greu poate fi supusa schimbarii. Barba lui Joseph era neagra si matasoasa, suficient de rara cit sa se poata intrezari printre fire conturul intunecat al barbiei. Cea a batrinului era lunga si alba. Si-o explora din loc in loc cu degetele, intorcind abil virfurile spre interior, unde le simtea mai in siguranta. S-au scurs citeva clipe inainte sa observe ca alaturi statea fiul sau. Si-a inaltat privirea, dezvaluind o pereche de ochi batrini si intelepti, blinzi, de un albastru intens. Ochii lui Joseph erau la fel de albastri, insa ai lui erau patrunzatori, animati de curiozitatea tineretii. Acum ca se afla dinaintea tatalui sau, Joseph ezita sa dea glas noii sale erezii.
— Vezi dumneata, in curind n-o sa ne mai ajunga pamintul, spuse cu jumatate de gura.
Batrinul isi strinse in jurul umerilor drepti si firavi pledul din lina, in carouri albe si negre. Avea o voce blinda, facuta parca sa comande in numele unei dreptati simple.
— Cu ce doleanta vii, Joseph?
— Ai auzit dumneata ca Benjy a plecat la petit? O sa se-nsoare pina la primavara; in toamna o sa i se nasca primul prunc, iar vara viitoare al doilea. Paminul nu se lateste, taica. N-o sa ne mai ajunga.
Batrinul isi pleca ochii cu bagare de seama si isi privi degetele, framintindu-le usurel in poala.
— Benjamin nu mi-a spus inca. Dar niciodata nu mi-am putut pune nadejdea in el. Esti sigur ca a plecat cu adevarat la petit?
— Familia Ramsey a raspindit vestea in Pittsford. Jenny Ramsey are o rochie noua si arata mai frumusica decit de obicei. Am vazut-o azi. N-a vrut sa ma priveasca in ochi.
— Ei bine, atunci poate ca asa-i. O sa-mi spuna Benjamin.
— Dar, vezi dumneata, pamintul n-o sa mai ajunga pentru toti.
John Wayne isi inalta din nou privirea.
— Pamintul e atit cit trebuie, Joseph, spuse el pe un ton calm. Burton si Thomas si-au adus nevestele acasa si pamintul ne-a fost de ajuns. E vremea ta, Joseph, ar trebui sa-ti gasesti nevasta.
— Totul are o limita, taica. Pamintul asta nu poate hrani mai multe guri decit hraneste deja.
Cautatura tatalui sau deveni acum taioasa.
— Te mihneste ceva la fratii tai, Joseph? E o vrajba intre voi de care sa nu fi auzit eu?
— Nu, taica, protesta Joseph. Dar ferma e prea mica si… Se inclina, cit era de inalt, spre tatal sau. Eu, unul, vreau sa am pamintul meu. Si am tot citit despre Vest si despre cit de bun si ieftin e pamintul acolo.
John Wayne ofta, netezindu-si barba si intorcindu-i virfurile spre interior. O tacere grea se asternu intre cei doi barbati, iar Joseph se indrepta dinaintea figurii patriarhale, asteptindu-i hotarirea.
— Dac-ai rabda un an, rosti batrinul intr-un final, un an ori doi nu-nseamna nimic la treiscinci de ani. Dac-ai rabda un an, cel mult doi, atunci n-as avea nimic impotriva. Nu esti cel mai mare, Joseph, insa totdeauna am socotit ca tie ti se cuvine binecuvintarea mea. Thomas si Burton sint oameni buni, fii de nadejde, dar mereu am gindit ca binecuvintarea ti-o voi da tie, asa incit tu sa fii cel care o sa-mi ia locul. Nu stiu de ce. Exista ceva in tine mai puternic decit in fratii tai, Joseph, ceva mai statornic, ceva launtric.
— Dar in Vest se da loc de casa si pamint, vezi dumneata. Nu trebuie decit sa traiesti un an acolo, cladesti o casa, ari oleaca si pamintul e al tau. Nu mai poa’ sa ti-l ia nimeni.
— Cunosc, mi-a ajuns si mie la ureche. Dar sa zicem ca te-ai duce acuma – n-as mai sti de tine, ce faci si cum o duci, decit din scrisori. Intr-un an, poate cel mult doi, ei bine, o sa merg cu tine. Sint batrin, Joseph. O sa te insotesc, o sa merg pe sus, pe deasupra capului tau. Am sa vad terenul pe care-l alegi si ce fel de casa ai sa-ti cladesti. Pentru ca o sa am curiozitatea asta, poti sa fii sigur. O sa existe o cale sa-ti fiu si de folos din cind in cind. Sa zicem ca ti s-ar rataci o vita si eu te-as putea ajuta sa-i dai de urma; de acolo, din vazduh, as vedea in departare. Numai de-ai rabda oleaca, Joseph, pina sa pot face asta.
— Or sa se ocupe terenurile, se incapatina Joseph. Au trecut deja trei ani din noul secol. Daca rabd, o sa se ia tot pamintul cel bun. Si eu vreau pamint, taica, rosti si in ochi i se citea patima, din ce in ce mai vie.
John Wayne clatina din cap si iar clatina, incuviintind. Apoi isi strinse pledul in jurul umerilor.
— Am priceput, spuse cu un aer ginditor. Nu-i vorba de-un strop de nerabdare. Poate-am sa te prind din urma. Apoi continua, hotarit: Apropie-te, Joseph. Asaza-ti mina aici – nu, aici. Asijderea a facut si tatal meu. E un obicei atit de stravechi ca nu poate da gres. Acuma, lasa-ti mina acolo! Isi inclina capul incaruntit si rosti: Fie ca binecuvintarea Celui de Sus si binecuvintarea mea deopotriva sa-l ocroteasca pe acest copil. Fie ca el sa-si duca traiul in lumina Tatalui si sa-si pretuiasca viata. Tacu pentru citeva clipe. Acum, Joseph, poti s-o pornesti spre Vest. Cu mine ti-ai incheiat socotelile.
In curind a venit iarna, aducind omat cu toptanul si un aer inghetat si intepator. Vreme de o luna, Joseph s-a tot invirtit prin casa, sovaind sa-si lase in urma tineretea, cu toate amintirile ei atit de vii si puternice, insa binecuvintarea primita il rupsese de toate cele. Era ca un strain in casa si simtea ca fratii sai aveau sa fie fericiti vazindu-l plecat. A pornit-o la drum inainte de venirea primaverii. Pe dealurile Californiei, iarba il astepta verde la sosire.
•
Dupa o vreme de preumblari, Joseph ajunse intr-o vale intinsa care se numea Nuestra Senora si acolo isi asternu gospodaria. Nuestra Senora, intinsa vale a Maicii Noastre din miezul Californiei, era verde, aurie, galbena si albastra la sosirea lui Joseph. Solul era acoperit cu ovaz salbatic si flori galbene de mustar. Riul San Francisquito curgea zgomotos in albia lui pietroasa, printr-o padurice ingusta si intunecoasa ca o pestera. Doua laturi din intinderea coastei inchideau valea Nuestra Senora, pe-o parte ferind-o de mare, iar pe cealalta de vinturile pustiitoare batind dinspre uriasa Salinas Valley. La capatul celalalt, dinspre sud, se deschidea o trecatoare printre dealuri, cit sa o poate strabate riul, si in apropierea trecatorii se aflau biserica si oraselul Maicii Noastre. Colibele indienilor se inghesuiau imprejurul zidurilor din chirpici ale bisericii, si chiar daca acum biserica era adesea goala si sfintii ei, decrepiti, iar o parte a acoperisului de tigla zacea pe pamint intr-un morman de cioburi, chiar daca clopotele ii erau sparte, indienii mexicani isi duceau inca traiul in imprejurimi si isi tineau sarbatorile, dansau La Jota pe pamintul batatorit si picoteau la soare.
Dupa ce pamintul i-a fost consemnat, Joseph s-a apucat de noua lui gospodarie. Ochii ii scinteiau de incintare sub borul larg al palariei si adulmeca valea plin de nesat. Purta jeansi noi si o centura cu tinte de alama in jurul taliei, o camasa albastra si o vesta, mai mult de dragul buzunarelor. Avea o pereche noua de cizme cu toc si pintenii ii luceau ca argintul. Un mexican batrin isi tirsiia dureros picioarele spre Maica Noastra. Chipul i se lumina de placere atunci cind il vazu pe Joseph apropiindu-se. Isi scoase palaria si se trase deoparte.
— E vreo fiesta pe undeva? intreba el politicos.
Joseph rise incintat.
— Am in vale o suta saizeci de acri de pamint. O sa locuiesc acolo.
Privirea batrinului pedestru se opri la carabina bagata in toc, asezata strins sub piciorul lui Joseph.
— Daca vezi vreo caprioara, senor, si daca o ucizi, sa-ti amintesti de batrinul Juan.
Joseph dadu pinteni calului si o porni mai departe, dar striga peste umar:
— Cind o sa fie casa gata, am sa dau o fiesta. Si-atuncea o sa-mi amintesc de tine, batrine Juan.
— Ginerele meu cinta la chitara, senor.
— Pai, in cazul asta, o sa vina si el, batrine Juan.
Calul lui Joseph o porni mai departe la trap, fosnind cu copitele prin frunzele subtirele de stejar, iar potcoavele de metal rasunau pe pietrele iesite de la locul lor. Cararea taia padurea lunga ce marginea riul. In vreme ce calarea, Joseph se simti cuprins de sfiiciune si, in acelasi timp, de o asemenea inflacarare, ca un tinerel care iese in secret la un rendez-vous cu o femeie frumoasa si inteleapta. Era pe jumatate vrajit si coplesit de padurea Maicii Noastre. Exista o feminitate stranie in impletirea ramurilor si a trunchiurilor, in prelunga pestera verde pe care o taia riul printre copaci si lastarisul luxuriant. Nesfirsitele coridoare, pasaje si firide verzi pareau sa aiba intelesuri la fel de obscure si promitatoare precum simbolurile unei credinte stravechi. Joseph se cutremura si inchise ochii. “Poate ca sint bolnav, isi spuse. Poate ca atunci cind am sa deschid ochii, o sa constat ca totul nu e decit delir si aiureala. “ Calarind si tot calarind mai departe, il cuprinse teama ca tarimul acesta ar putea fi doar o inchipuire, care se va destrama intr-o dimineata uscata si prafoasa. O ramura de manzanita ii trinti palaria pe jos, iar atunci cind descaleca, Joseph isi intinse bratele si se apleca sa bata usor pamintul cu palma. Simtea nevoia sa se scuture de starea in care cazuse. Se uita in sus, la lucirea soarelui pe frunzele miscatoare din virful copacilor, printre care vintul fremata ragusit. Iar cind incaleca din nou, Joseph stiu ca n-o sa-i treaca niciodata dorinta de pamint. Scirtiitul pieii de la sa, zornaitul lanturilor de la pinteni, scrisnetul calusului pe limba calului compuneau notele inalte ce acompaniau pulsul pamintului. I se parea ca fusese amortit, iar acum, dintr-odata, isi revenise in simtiri, de parca ar fi fost adormit si acum se trezise. Undeva in adincul mintii sale zacea sentimentul ca era un tradator. Trecutul, caminul si toate intimplarile copilariei sale erau acum pierdute, insa stia ca avea fata de ele datoria amintirii. Daca nu era atent, pamintul acesta l-ar fi putut acapara cu intreaga lui fiinta. Pentru a cumpani cumva forta pamintului, se gindi la tatal sau, la calmul si linistea, la puterea si dreptatea eterna a tatalui sau, dar apoi diferenta se estompa in mintea lui si stiu ca nu era vorba de nici o lupta, pentru ca tatal sau si pamintul acesta nou erau totuna. Apoi simti cum il cuprinde groaza. “A murit, sopti Joseph ca pentru sine. Inseamna ca taica a murit. “
Calul parasise de-acum padurea ce marginea riul, pentru a urma o cararuie neteda, serpuitoare, care arata ca si cum ar fi fost facuta de trupul unui piton. Era o carare veche de vinatoare, taiata de copitele si labele animalelor singure si inspaimintate, care se luasera dupa urme de parca ar fi indragit pina si fantoma unei tovarasii. Era o carare cu nenumarate semnificatii. Colea se largea si se incolacea ca sa ocoleasca un stejar vajnic, cu o creanga groasa atirnind in locul unde, cu multa vreme in urma, un leu s-a ghemuit la pinda si si-a sfisiat prada, lasindu-si mirosul puternic, ca sa abata cararea de pe urmele sale; dincoace, inconjura grijulie o piatra neteda, pe care un sarpe cu clopotei obisnuia sa-si intinda la soare singele rece. Calul o tinu pe mijlocul cararii, luind seama la toate avertismentele ei.
Cararuia se deschise intr-o pajiste intinsa si inverzita, in buricul careia crestea o colonie de stejari, ca o insula verde intr-un lac de o nuanta ceva mai palida. In vreme ce calarea spre copaci, Joseph surprinse un scincet de durere si, dind ocol dumbravii, zari un mistret urias, cu colti incovoiati si ochi galbeni, si o coama roscata si zburlita. Salbaticiunea sedea pe picioarele din spate si sfirteca ciozvirtele dinapoi ale unui godac care inca mai guita. La distanta, o scroafa si alti cinci purcei se indepartau in salturi, guitind jalnic. Cind il simti pe Joseph dupa miros, mistretul se opri din infulecat si isi indrepta spinarea. Pufni, dupa care se intoarse la godacul muribund, care inca guita sfisietor. Joseph isi smuci calul. Chipul i se crispase de furie si ochii ii devenisera aproape albi.
— Duce-te-ai pe pustii, striga el. Maninci alte vietati. Nu-i maninci pe cei de-un neam cu tine.
Isi scoase arma din toc si tinti intre ochii galbeni ai mistretului. Dar apoi teava se lasa in jos, iar degetul mare cobori ferm cocosul pustii. Joseph rise scurt in sinea lui. “Imi asum o putere mult prea mare, isi zise el. Ei bine, e tatinu’ a cincizeci de purcei si poate c-o sa mai produca inca o data pe-atitia. “ Mistretul se invirti o data in loc pufnind, iar Joseph isi mina calul mai departe.
Cararuia cotea acum pe marginea unui deal lung, protejat din abundenta de lastaris – rugi de mur, manzanita si stejari pitici crescuti intr-o increngatura atit de deasa, incit si iepurii erau siliti sa-si caste mici tunele printre ramuri. Poteca isi croia drum in sus, spre coama ingusta si lunguiata, pina la un briu de copaci, stejari pereni, albi si encina. Un fuior subtire si albicios de ceata se vedea printre crengi, plutind usurel de-a lungul virfurilor copacilor. Intr-o clipita, o alta fisie translucida i s-a alaturat, apoi alta, si alta. Lunecau mai departe ca o naluca pe jumatate intrupata, crescind tot mai mult, pina ce deodata s-au izbit de o coloana de aer cald si s-au ridicat in vazduh, transformindu-se in mici ghemotoace de nori. De-a lungul intregii vai se formau norisori delicati, ridicindu-se precum spiritele mortilor deasupra unui oras adormit. Pareau sa dispara in inaltul cerului, insa caldura soarelui palea din cauza lor. Calul lui Joseph isi lungi gitul si amusina aerul. In motul dealului era un pilc de arbusti uriasi, strugurii-ursului, iar Joseph vazu cu uimire cit de mult semanau cu carnea si muschii. Le cresteau membre pulpoase, rosii cum e carnea vie, si se incovoiau ca niste fiinte in chinuri. Trecind pe linga ei, Joseph isi lasa mina pe una dintre crengi: era rece, neteda si tare. Insa frunzele de la capatul odioaselor membre erau de un verde luminos si stralucitor. Cruzi si infioratori, arbustii acestia de strugurii-ursului. Tipau de durere cind erau arsi.
Joseph razbi pina pe culme si se uita in jos, la ogoarele inverzite ale noii sale mosii, unde adierea vintului legana lanurile de ovaz salbatic in unduiri argintii, petice de lupin albastru se intindeau ca umbrele intr-o noapte senina, transparenta, iar macii de pe dealurile de la hotare erau ca niste raze cuprinzatoare de soare. Ramase locului, sa priveasca la pajistile verzi pe care pilcuri de stejari encina stateau drepti, ca niste senatori vesnici rinduind pamintul. Piriul, cu travestiul sau de copaci, isi croia un drum serpuitor de-a lungul vaii. La trei kilometri departare putea zari, in preajma unui imens stejar singuratic, punctul alb al cortului sau, inaltat si abandonat cita vreme fusese el plecat sa-si vada si sa-si insemneze pamintul. Zabovi indelung acolo. In vreme ce fixa valea cu privirea, Joseph isi simti trupul inundat de fluidul fierbinte al iubirii.
— E-al meu, rosti el simplu si in ochi ii lucira lacrimile, iar in minte i se revarsa indoiala daca toate acestea i se cuveneau.
Simtea compasiune pentru iarba si flori; pomii din jur ii vedea ca pe copiii sai, pamintul, ca pe fiul sau. Pentru o clipa i se paru ca pluteste deasupra, in aer, si ca vede totul de sus.
— E-al meu, rosti el din nou, si trebuie sa ma ingrijesc de el.
Norisorii se regrupau pe cer. O garnizoana goni spre est, pentru a se alatura armatei care deja se forma la hotarul dealului. De dincolo de muntii vestici se repezeau norii oceanici, subtiri si cenusii. Vintul se porni cu un icnet, suspinind printre crengile copacilor. Calul pasi lin in josul cararuii, inapoi spre piriu, si din vreme in vreme isi lungea gitul si adulmeca mirosul dulce si proaspat dinaintea ploii. Cavaleria norilor trecuse si un grup negru, urias marsaluia agale dinspre ocean intr-o trimbita de tunete. Joseph fremata de placere in fata fagaduielii furiei dezlantuite. Piriul incepu sa goneasca in josul albiei, sa clipoceasca plin de insufletire peste pietre in cursul sau. Iar apoi se porni ploaia, improscind frunzele cu stropi mari, lenesi. Tunetele bubuiau pe cer precum camioanele. Picaturile deveneau din ce in ce mai mici si mai dese, razuind aerul si suierind printre copaci. In citeva clipe, hainele lui Joseph erau imbibate cu apa, iar calul stralucea de umezeala. La piriu, pastravii se repezeau in invalmaseala de insecte, iar trunchiurile copacilor sclipeau toate enigmatic.
Cararea se indeparta din nou de piriu si, in vreme ce Joseph se apropia de cortul sau, norii se rostogoleau inapoi de la vest la est, ca o perdea de lina cenusie, iar soarele la apus scinteia pe pamintul spalat, lucea pe firele de iarba si sclipea in picaturile de apa ce se odihneau in miezul florilor de cimp. Joseph descaleca in fata cortului, scoase saua calului si, inainte de a lasa animalul ostenit sa pasca liber, isi sterse cu o cirpa apa de pe spate si umeri. Statea in picioare, in iarba umeda, dinaintea cortului. Soarele la apus se juca pe timplele lui cafenii si vintul de seara ii ravasea barba. Privea in jos, la valea lunga si verde, iar dorinta din ochii lui se preschimba in lacomie. Simtul posesiunii se transformase in pasiune.
— E-al meu, ingina el. Undeva, in esenta, imi apartine, pina in centrul lumii.
AUTORUL
John Ernst Steinbeck s-a nascut la 27 februarie 1902 in Salinas, California. Intre 1918 si 1925 urmeaza, cu intreruperi, cursurile Universitatii Stanford. Dupa ce mai multe schite ii sint respinse, Steinbeck debuteaza in 1929 cu un roman, Cupa de aur, al carui protagonist este piratul Henry Morgan. In 1932 publica volumul de nuvele Pasunile Raiului, inspirat din viata fermierilor din Valea Salinas. Un an mai tirziu, ii apare romanul Catre un zeu necunoscut, iar in 1935, Cartierul Tortilla, urmate de Batalia (1936) si clasicul Oameni si soareci (1937), ecranizat in repetate rinduri. In 1938 vede lumina tiparului volumul de nuvele Valea lunga. Pentru Fructele miniei (1939) i se decerneaza Premiul Pulitzer. In urmatoarele doua decenii publica Nopti fara luna (1942), Strada Sardinelor (1945), Autobuzul ratacit (1947), Perla (1947), La rasarit de Eden (1952), cartea sa cea mai indragita, Joia dulce (1954), Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea (1957) si Iarna vrajbei noastre (1961). In 1962, in urma unui lung periplu prin patruzeci de state americane in compania catelului sau, Charley, scrie volumul Eu si Charley descoperim America. In acelasi an i se decerneaza Premiul Nobel pentru Literatura. John Steinbeck a mai scris eseuri (America si americanii), reportaje, scenarii de film (printre acestea numarindu-se si celebrul Viva Zapata). A incetat din viata la 20 decembrie 1968.
CARTEA
Catre un zeu necunoscut este un roman care are in centru tema credintei. Joseph Wayne, protagonistul, urmind dorinta tatalui sau, isi construieste o ferma pe paminturile Californiei. Cind acesta din urma moare, Joseph ajunge sa creada ca spiritul batrinului s-a intrupat intr-un copac magnific din mijlocul fermei. Fratii lui si familiile lor se bucura de prosperitatea locului, pina cind, intr-o zi, unul dintre frati, speriat de credintele pagine ale lui Joseph, omoara copacul si aduce astfel boala si seceta pe paminturile familiei. Catre un zeu necunoscut este o poveste mistica, scrisa in spiritul modernitatii, explorind incercarile unui om de a controla fortele naturii si de a intelege caile lui Dumnezeu.