Volumul de versuri al lui Ion Zubascu, Moarte de om. O poveste de viata, este una dintre cartile cele mai grave ale ultimilor ani, o scriere care isi scutura cititorul si isi obliga criticul sa revina la citeva intrebari esentiale. Se spune acolo o poveste a nenorocirii, a unei boli care avanseaza si distruge, care produce metamorfoze grotesti si crize abisale, care forteaza explicatii si incercari de salvare. Experienta-limita in adevaratul sens al cuvintului. Dar nu boala, cu picturalitatea ei grotesca si cu contorsiunile morale pe care le produce, este mobilul acestui volum. Ci poezia, sau poate mai mult o intrebare legata de aceasta: se poate scrie poezie din chiar mijlocul unei experiente-limita?
Poetul cultiva un grotesc spectaculos
Se poate, cum sa nu se poata? Acesta pare a fi primul raspuns al poetului Ion Zubascu, hotarit, mai ales in unele poeme din prima parte a cartii, sa se avinte barbateste in lupta cu boala si sa ii smulga tot intelesul ei ce se poate formula in cuvinte. “Paleta de cobalt din capul straniu al cobaltronului” e o borna la granita unui nou tarim, pe care autorul, stapinit de patima lui Columb, declara ca vrea sa-l exploreze si sa-l cucereasca: “pe harta acestor teritorii inca necunoscute ale poeziei romane/scria Hic sint leones dar eu am fost pe aici inaintea voastra/ca exploratorul din jungla intre triburi stranii de canibali/se poate trai si dincolo de aceste granite nu va fie frica/se poate trai”. Boala este un imens tarim virgin pentru recuperari estetice spectaculoase. De aceea, Ion Zubascu cultiva, in multe texte, un grotesc spectaculos, decupat in forme groase si ciudate ca dintr-un film de Terry Gilliam. Realitatea este altfel dimensionata de maladie, se umple de monstri si de umbre inspaimintatoare si fascinante deopotriva, ceea ce se potriveste cu sentimentul de explorator al poetului, care inainteaza intr-o zona necunoscuta, plina de culori vii si de urlete misterioase: “in infernul din subsolurile Centrului Mondial de Oncologie/in buncarele pavate cu piatra cu usi grele de plumb/ca niste adaposturi antiatomice/intra in salile cu acceleratoare liniare si cobaltroane stranii/du-te la scintigrafie si in blocurile operatorii/in labirinturile saloanelor ca niste vestigii subacvatice/traversate doar de vietati marine in halate verzi/impinging brancarde pe rotile cu femei si copii tunsi chilug cu tatuajele acelea stranii pe timple sau pe frunte”.
A recupera estetic o oroare reala, insa, este aproape imposibil. Esteticul fara constiinta morala este obscen, asta spunea si Adorno in faimoasa sa asertiune despre poezia post-Auschwitz. Si intr-adevar, a culege pur si simplu ceea ce este “frumos” si “interesant” dintr-o experienta-limita presupune ratarea experientei. E o lectie pe care un Blecher, de pilda, a inteles-o, estetismul sau contorsionat fiind o alta forma de expresie a protestului moral si metafizic fata de boala. La fel se vad lucrurile si in volumul lui Ion Zubascu, un veritabil afin blecherian care dedica o balada “clismei de la Gastroenterologie” si transforma o banala branula intr-o alegorie. Ironia aceasta “alba”, care pune in evidenta disparitatea fara sa surida, marcheaza in mod necesar distanta fata de o realitate inacceptabila, insuportabila. Iar vizitarea lirica a “Centrului Mondial de Oncologie” produce un inventar de splendori monstruoase, atit de nonsalant puse in pagina incit obliga cititorul la revolta in fata unui asemenea cinism, pe care nu-l mai poti atribui decit naturii indiferente: “domnul cu valva aortica inlocuita si testicolele extirpate/isi bea linistit cafeaua cu doamna fara uter si rect/cu punga colostomica la vedere pe masa/si tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros/domnul din Bucovina cu leucemie si cancer la plamini/transpira continuu si sotia ii sterge broboanele de sudoare de pe frunte”.
Refugiul imediat accesibil e cel al credintei si al unor surse de viata ancestrale, fie ca ele sint paleative, fie ca e vorba de un real remediu care sa recompuna faptura morala a individului. Poetul realizeaza empatic amploarea spatiilor cosmice si singuratatea fiintei umane plasate sub acest acoperis. Pe Valea Izei, in Maramures, Dumnezeu e mai aproape: “totul e doar o mica parte dintr-un fragment nesfirsit/infinit mai incapator decit Totul cum licarirea/tuturor stelelor Caii Lactee dintr-o noapte senina de august/nu-i decit iarba leganata de respiratia mortii/pe un singur mormint in cosmosul racoros de afara/si in nemarginitele universuri potentiale dinauntrul meu/vesnicia nu arata decit o singura ora:/aici si acum e mereu inceputul lumii”. Iar singura iesire dintr-o situatie extrema precum aceea a bolii este deschiderea cereasca, asa cum o infatiseaza frumosul poem de nuanta blagiana, Groapa cu stele. Cuvintele cu etimologia lor fabuloasa, cu sonoritatea lor incantatorie, sint invocate in aparare. Multe poeme ale volumului rasuna de o autohtonie grea; ele evoca activitati ale pamintului, cultivarea livezii, culesul fructelor, pregatirea bucatelor si a vinului. Vocabularul folosit e unul terapeutic, actionind in felul descintecelor; cuvintelor li se cere sa transmita bolnavului sanatatea lor, a copacilor din Dumbrava, sanatatea “cocoanei Anuta” la cei doi ani ai ei, sanatatea ascunsa in radacinile de tataneasa si in imaginea tinerelor taranci care se scalda in girla.
Cartea lui Ion Zubascu isi refuza fuga in cuvinte
Forta cartii de fata este data insa de depasirea si a acestui prag. Desi plina de marturisiri de credinta si de poeme de devotiune crestina, cartea lui Ion Zubascu isi refuza paleativul verbal, fuga in cuvinte, pe care le stie zadarnice, chiar daca intr-un loc afirma, optimist si mistic: “cuvintele noastre predetermina realitatea”. De fapt, un cuvint este si boala, ca si moartea, de aceea a imbratisa magia lui dubioasa poate fi un lucru periculos. Pina la urma, cuvintele nu salveaza, nici nu damneaza. Trebuie sa inveti sa convietuiesti cu ele, sa le intelegi sensul plin, pe care doar traind si patimind il poti afla; cum spune Ion Zubascu in excelentul poem Dincolo de teroarea cuvintelor, “cuvintul mama […] prinde cu adevarat viata abia/cind mama nu mai e cuvinte pline de vietile celorlalti si de/mortile celorlalti”. Este un mare curaj cel de a parasi ideologiile salvationiste ale operei de arta, de a imbratisa un inteles mai umil al literaturii, dar mai pur si, pina la urma, mai puternic, pentru ca e mai real. A “locui intr-un cuvint”, cum spune, nichitastanescian, Zubascu, nu mai este apanajul poetilor, ci al tuturor celor obligati sa invete pe pielea lor un cuvint dur si greu, de pilda metastaze. Poezia este un dar facut aceluia care minuieste cuvintele, dar semnificatia sa curativa e pur individuala. Poezia nu mintuie lumea, ci doar pe poet, si doar in masura in care il invata cum sa isi inteleaga experientele. De fapt, doar viata te ajuta sa depasesti “teroarea cuvintelor” straine, aprofundindu-le si asimilindu-le sensul, trimitindu-te de la o treapta de existenta la alta: “viata insasi nu e/decit o victorie firava impotriva terorii cuvintelor/o asumare coplesitoare a sensului lor cunoscut inainte/doar din vorbirea curenta din carti si din dictionare o taietura/in carne vie a intelesului lor abstract in propria ta carne trecatoare/a ceea ce parea foarte vag si indepartat/cu care erau pedepsiti totdeauna doar ceilalti niciodata tu”. In schimb, poezia poate transmite si altora aceste intelesuri, sau cel putin ii poate avertiza asupra venirii lor iminente. Astfel, ea poate semana cu o transfuzie de singe sanatos catre organismul slabit, nepregatit pentru incercarea bolii (“cui iti daruiesti tu cuvintele? cine doneaza singe pentru tine? “).
Intre o definitie maximala si una minima a poeziei, intre aspiratia cosmica si aceea a retragerii in “vizuina luminata” a trupului bolnav, intre cuvintul care creeaza si cuvintul care se retrage neputincios din fata abisului (“poezia nu poate cobori atit de jos de aici incolo incepe chimia organica a descompunerii”), cartea lui Ion Zubascu este una dintre cele mai framintate si mai pline de miza scrieri poetice de la noi din ultimii ani. Experienta din spatele ei ramine una dureroasa, angajind individul in intregime, obligindu-l sa se depaseasca, sa fie un erou al speciei sale, ale carei limite le testeaza. Dar, mai mult (mai mult?), respingind paradigma textualista si imbratisind autenticismul trans-estetic, volumul Moarte de om. O poveste de viata este el insusi o aventura iesita din comun; scrierea lui e o experienta-limita. Pusa la o proba dura, poezia trebuie sa isi redefineasca rostul, sa isi justifice existenta sau sa dispara. Iar poezia lui Ion Zubascu este una invingatoare.
Ion Zubascu, Moarte de om. O poveste de viata,
Editura Limes, 2010
Galerie foto
