Asa cum il definea unul din directorii sai in 1953, Radio Europa Libera a fost “un instrument pe durata lunga” al politicii americane, transmisiunile radio spre tarile satelite ale Uniunii Sovietice din rasaritul si centrul Europei fiind menite – o spunea un document programatic al administratiei Statelor Unite, din 1955 – sa pledeze pentru “schimbari evolutive, mai degraba decit revolutionare”.
Formula citata isi are importanta ei. O importanta pragmatica pentru ziaristii radiourilor, in primul rind, in contextul meandrelor retoricii si al politicilor de confruntare pe parcursul deceniilor de razboi rece. Chestiunea de ordin etic a limitelor si obligatiilor unei informari corecte a ascultatorilor de dincolo de Cortina de fier, care isi puneau sperante adesea oarbe in lumea occidentala, a insotit radiourile pe tot parcursul existentei lor si dincolo de epoca finantarii de catre CIA a celor doua posturi.
In diferite momente de criza internationala, incepind cu cea din iunie 1953, cind revolta muncitorilor din Germania rasariteana a fost reprimata de sovietici, conducerea americana a fost silita de mai multe ori sa recunoasca si sa accepte “capacitatea limitata a Statelor Unite de a afecta desfasurarile din Europa Estica si improbabilitatea de a detasa vreun stat est-european de pe orbita sovietica fara un razboi”. Eliberarea estului a ramas o aspiratie pe termen lung, fara sa se transforme intr-o politica imediata, iar radiofonic ea si-a gasit o expresie, relativ poetica, in mesajul transmis ascultatorilor din Polonia, in 1952, de Jan Nowak, un director legendar al serviciului polonez: “Va vom spune adevarul… pe care regimul sovietic vrea sa vi-l ascunda pentru a ucide in constiintele voastre ramasitele de speranta… Vom combate rusificarea… Vom contracara incercarile de a falsifica istoria si traditia noastra. Va veni ziua cind zorii libertatii vor lumina cerul Varsoviei. Va fi o zi de triumf, a triumfului vostru”.
Cum o subliniaza autorul volumului, anul 1953 a fost unul de cotitura in istoria politicii editoriale a radiourilor, corespunzind concluziilor a circa 20 de studii si analize diferite ale sistemului relatiilor internationale postbelice, efectuate la cererea administratilor Truman si Eisenhower. “Controlul sovietic devenise un fapt real – spuneau aceste concluzii potrivit carora Statele Unite in cazul cel mai bun pot sa incerce sa previna sovietizarea completa a Europei de est si sa mentina viu spiritul de rezistenta, «eliberarea» (privita ca sfirsitul controlului sovietic si al regimului comunist) raminind o aspiratie pe durata lunga a istoriei.” Politica editoriala s-a orientat in consecinta spre impulsionarea nasterii opozitiei interne in tarile est-europene cu scopul de a destabiliza autoritatea comunista prin mijloace non-violente. Iar, in final, dupa episoadele violente totusi ale istoriei din Ungaria anului 1956, din Cehoslovacia anului 1968, din Polonia Solidaritatii supusa legii martiale, se poate spune ca emisiunile Europei Libere au contribuit in mod solid la destabilizarea si, ulterior, inlaturarea regimurilor comuniste.
*
Cum era de asteptat, volumul include si informatii, unele necunoscute pina acum, despre Serviciul romanesc al radioului. Transmisiunile acestuia, impreuna cu cele ale Serviciului cehoslovac, au inaugurat functionarea Europei Libere, la Munchen, la 4 iulie 1950. In decurs de doua luni, li s-au alaturat, cu emisiuni produse la New York, serviciile polonez, ungar si bulgar, iar de la 1 iunie 1951 si cel albanez. Desi planuite, emisiunile in limbile statelor baltice si pentru Iugoslavia nu au demarat din cauza opozitiei Departamentului de Stat.
La data primelor transmisiuni, orientarea si reprezentativitatea lor erau inca subiect de negociere intre initiatorii intregii operatii si diplomatii americani, iar intrebarea deschisa, formulata intr-un memorandum din primavara anului 1950, suna astfel: “In ce masura Radio Europa Libera este o voce a grupurilor de emigranti, mai curind decit o voce a cetatenilor americani, utilizind la maximum grupurile emigratiei?”. Raspunsul initial al Departamentului de Stat a fost ca radioul constituia vocea emigratiei, asa cum era ea reprezentata de diversele Consilii Nationale, sprijinite de Consiliul Europei Libere.
In timp ce operatiunile se organizau prin recrutarile de personal la Munchen si emisiuni produse acum in Europa si luau incet amploare, fiind negociata chiar cu Turcia transmiterea unor emisiuni catre Romania si Bulgaria pe unde medii printr-un emitator de mare capacitate – o incercare esuata din cauza insistentei Turciei de a controla complet functionarea acestuia –, s-a profilat treptat si o conceptie noua. Divizarile interne, certurile si conducerile lipsite de viziune ale Consiliilor Nationale – intre care s-au distins in mod negativ cel al emigratiei romanesti si liderii emigratiei poloneze – au condus la ideea transferarii responsabilitatii emisiunilor redactiilor Europei Libere. Afacerile emigratiei au fost separate de cele ale Radioului prin organizarea unei Adunari a Natiunilor Europene Captive (septembrie 1954), cu o viata proprie, chiar daca dependenta financiar de organismul de tutela Consiliul Europei Libere.
Initiat ca un instrument de politica externa pe timp de Razboi Rece, dependent de CIA, dar cu o conducere si analisti, adesea personalitati covirsitoare in domeniul lor profesional, de ziaristi si politologi, Radio Europa Libera nu a putut evita, de-a lungul istoriei acelor ani, ceea ce s-ar putea numi frecusuri cu Departamentul de Stat, responsabil pentru administrarea politicii externe americane. Iar unul din exemplele considerate cele mai reprezentative si alese de A. Ross Johnson in expozeul sau il constituie un episod din istoria Serviciului romanesc al Europei Libere.
In 1965, recomandari revizuite pentru redactorii serviciului subliniau rolul Europei Libere in promovarea “intaririi si consolidarii independentei romane de controlul sovietic ssit a expansiunii relatiilor romane cu Occidentul”. “Comentarea politicii interne – se scria in acelasi document – trebuie sa fie in esenta constructiva, calma si motivata, evitindu-se atit un ton beligerant, cit si denuntarile si atacurile personale sau ridiculizarea”. Dar politica lui Ceausescu, ajuns la putere, s-a transformat treptat intr-una represiva si – cum scrie A. Ross Johnson – “rolul exact al Europei Libere era sa faca publica si sa critice acea represiune. Faptul a dus inevitabil la conflict cu Departamentul de Stat si in mod special cu ambasadorul samericant Leonard Meeker de la Bucuresti”, o mare cantitate a criticilor fiind indreptate spre directorul Serviciului romanesc, Noel Bernard. Bernard, care fusese demis de la conducere in 1958, ca urmare a unor evaluari negative ale emisiunilor romanesti, fusese reangajat in 1966 si, aminteste autorul, “a devenit o legenda in Romania”.
Angajindu-se in invective la adresa lui Ceausescu si acolitilor sai, Noel Bernard isi atragea criticile ambasadorului american la Bucuresti pentru comentarii facute in noiembrie 1969. Intr-un memorandum de raspuns, directorul RFE, Ralph Walter, scria cu acel prilej catre Departamentul de Stat: “Nu se pune in nici un fel sub semnul intrebarii politica noastra relativa la atacurile personale, iar alunecarile produse in citeva momente sint, cu siguranta, nefericite. In timp ce avem in vedere ca aceste erori sa nu se mai repete, sper ca le este clar tuturor celor interesati ca nu avem intentia de a inceta criticile la adresa politicii si practicilor regimului roman ori de cite ori este necesar. Critica noastra trebuie sa fie responsabila si la obiect. Vom face orice efort pentru a ne asigura ca asa decurg lucrurile”.
Controversa a continuat pina in 1971, cind Walter, asumindu-si direct responsabilitatea, a cerut ca orice emisiune politica pe subiecte sensibile ale Serviciului romanesc sa ii fie prezentata anticipat pentru aprobare. Concomitent, intervenind ca intermediar intre Radio si Departamentul de Stat, conducerea CIA a facut o evaluare a emisiunilor romanesti, sustinindu-le continutul si apreciind ca: “[Serviciul] romanesc isi indeplineste functiile de a oferi comentarii informate, constructive pe teme romanesti, in conformitate cu directivele de politica [editoriala] stabilite de multa vreme”.
Inutil de sugerat, in finalul acestei semnalari, ca volumul ar merita cu prisosinta sa fie tradus si in limba romana.
*A. Ross Johnson, Radio Free Europe and Radio Liberty. The CIA Years and Beyond.
Woodrow Wilson Center Press & Standford University Press: Washington D.C-Stanford,
California, 2010, XIII + 270 pp.