Va propun ca acest interviu sa fie un pic altfel fata de ceea ce se asteapta de obicei de la unul similar. Tocmai de aceea, pentru inceput, vreau sa va intreb cit slabiti in timpul unui spectacol de Oedipe?
Se spune ca Artur Schnabel, atunci cind cinta Variatiunile Goldberg de Bach, pierdea cinci kilograme. Mi se pare ca si la mine e cam la fel. In plus, la Bucuresti e si foarte cald… La toate acestea se adauga si faptul ca Oedipe imi cere o implicare emotionala majora. Este o opera cu totul autobiografica pentru Enescu, iar Enescu, la rindul lui, este un personaj atit de emotionant si de minunat. Sigur, nu l-am cunoscut, el s-a stins din viata cu un an inainte de a ma naste eu, dar am intilnit doua persoane care l-au adorat. Prima a fost Nadia Boulanger, profesoara mea – care mi-a vorbit mult de el, nu doar cu veneratie pentru muzician, dar si cu o mare afectiune pentru om. Celalalt a fost Menuhin, pe care l-am cunoscut destul de bine. Si el mi-a povestit despre acest om frumos, a carui umanitate se simte in Oedipe.
Din punctul de vedere al spectatorului, tot ceea ce se intimpla pe scena cu interpretii si corul este un adevarat tur de forta. Cum este pentru dirijor?
Cel mai greu este inainte de spectacol. E o opera greu de invatat. Trebuie s-o cunosti foarte bine pentru a o stapini. Eu am atacat-o pentru prima data cu multa vreme in urma, la 25 de ani. Era pentru prima data cind se prezenta in Germania, in limba germana. Cu toata sinceritatea, eram mult prea tinar pentru asta. Il iubeam mult pe Enescu, iar el era cintat pe vremea aceea mai putin decit astazi. Am reluat opera la Berlin, alaturi de colegul meu, Lawrence Foster, si am propus-o mereu peste tot. Pentru mine, este una dintre marile capodopere ale secolului XX. Asa cum spunea si Nadia Boulanger, sta pe picior de egalitate cu Castelul lui Barba-Albastra de Bartok, cu Wozzeck de Berg sau cu Pelleas si Melisande de Debussy. Am aceasta uimire in fata compozitorilor secolului trecut care au scris doar o opera, ca Szymanowski, sau doua, precum Sostakovici sau una si jumatate, ca Berg. De ce acesti oameni, cu un simt teatral remarcabil, care au produs capodopere de la prima lucrare, nu au avut succes? Oedipe a avut un triumf la Paris la premiera. De ce n-a mai scris Enescu si alta opera? Eu cred tocmai pentru ca si-a oglindit in ea tot destinul. Enescu a fost mereu in exil. A fost un adevarat geniu componistic, care era cunoscut in primul rind ca violonist. A avut mereu aceasta legatura de iubire-ura cu instrumentul sau, cel care ii asigura traiul. Poate ca in felul acesta s-a exilat un pic si de natura sa, de geniul sau de compozitor. Ginditi-va cit a compus, si asta in momentele sale libere. Va dati seama cit ar mai fi putut compune?
Unde vi se pare ca partitura enesciana are cea mai mare forta, cea mai pregnanta dimensiune valorica?
As spune ca in diversitatea radacinilor acestei muzici. E suficient sa auzi patru masuri ca sa stii ca e Enescu. Sonoritatile acestea izvorasc din muzica populara romaneasca, din muzica bizantina, din muzica etniei rrome (cum se intimpla in primul dans), din Brahms, din impresionismul francez (a studiat cu Faure, a fost in aceeasi clasa cu Ravel). Chiar se simt influente din Penelopa lui Faure. Sint dire din Schoenberg, mai ales din sprechgesang, pe care il gasim si in Wozzeck, care precede Oedipe cu doar citiva ani. Aria lui Oedipe, in sferturi de ton, e ca un cint popular romanesc. Avem o multime de influente, care, filtrate de acest geniu, confera valoare acestei muzici. Un alt aspect este maiestria de orchestrator a lui Enescu, care simte din cele mai mici piese camerale pina la orchestra enorma din Oedipe. Enescu este, cu adevarat, unul dintre marii orchestratori ai istoriei muzicii, ceea ce pe un dirijor nu poate decit sa il fascineze. Daca esti un gourmet al sunetului, varietatea timbrala este ceva extraordinar.
Vorbeati despre Wozzeck sau Pelleas si Melisande, opere cintate in toate teatrele lumii. In schimb, chiar si acum, Oedipe se cinta doar cu prilejuri extraordinare si doar in Europa. Cum explicati asta?
Enescu a fost el insusi dusmanul sau, nefacind nimic pentru ea, din prea multa modestie. As spune ca nu a avut acest “simt al maternitatii” specific compozitorilor. Ei sint autentice mame, care isi apara progeniturile. Asa a facut Wagner… Enescu nu. Iata explicatia mea pentru aceasta intirziere. Cu siguranta, Oedipe va avea un viitor, asa cum a avut si Castelul lui Barba-Albastra de Bartok. Oedipe are un impact teatral formidabil.
Fara armoniile traditionale, fara pam pam pam?
Categoric. Nu doar ca fara armonii, dar si cu mari disonante. El ni le propune ca si cind ar fi cel mai natural lucru. Enescu nu este neaparat provocator, ci teribil de modern. Primul semn al acestei modernitati este tocmai dificultatea pe care o au orchestrele in a asimila muzica. Primele repetitii cu muzica lui sint mereu cu probleme. Orchestrele nu se regasesc si trebuie sa se obisnuiasca, pentru ca nu seamana cu nimic.
Ati mai facut si alte partituri enesciene?
Da. Vox Maris, o compozitie heterofonica, fascinanta pentru mine. Enescu din perioada tirzie se apropie mult de radacinile sale romanesti. In exil la Paris, muzica sa devenea din ce in ce mai romaneasca, nu in sens folcloric, ci al mecanismelor muzicii romanesti, in sferturi de ton, heterofonie.
Am petrecut citva timp pe site-ul dvs., suficient cit sa vad fotografii extraordinare cu Nadia Boulanger, Grace Kelly, Wally Toscanini. Nu prea se intimpla ca un tinar muzician sa aiba sansa de a intilni asemenea nume in fiecare zi…
Am avut noroc. Wally Toscanini era mereu interesata de tinerii dirijori. Era foarte curioasa. Mostenise de la tatal sau o personalitate puternica. Grace Kelly, la Monte Carlo, a facut mult pentru arta. Pe linga frumusetea ei, era o femeie foarte solara si foarte simpatica. Nadia Boulanger este marele noroc al vietii mele. Am inceput sa studiez muzica alaturi de aceasta femeie exceptionala, care avea o metoda academica si libera in acelasi timp.
Ati inceput la 17 ani cu Lupta dintre Tancredi si Clorinda de Monteverdi. S-ar zice ca drumul a fost destul de lung pina la Enescu de azi…
Nu chiar asa de lung. La 20 de ani am dirijat pentru prima data la Bucuresti. Pe vremea aceea, era obligatoriu ca in orice concert sa interpretezi o piesa romaneasca. Iosif Conta a fost foarte amabil – eram extrem de tinar si mai aveam de invatat – si mi-a spus: “Eu nu va oblig sa faceti o piesa din repertoriul modern roman. Puteti face compozitia cea mai cunoscuta pe care o avem, Rapsodia I de Enescu, dar va rog sa imi promiteti ca veti mai aborda si alte lucrari de Enescu in viitor! “. Asa a fost. Mi-am dat seama ca Rapsodia nu este ceea ce gindim indeobste despre ea: o piesa de inspiratie folclorica, ci o lucrare orchestrata extrem de complicat si sofisticat. Asa l-am descoperit pe Enescu si nu l-am mai lasat niciodata.
La acest stadiu al carierei dvs., va simtiti mai apropiat de secolul XX sau de marele repertoriu clasic?
Am facut mult repertoriul secolului XX: Sostakovici, Alexandre Tansman, un compozitor polonez care s-a stabilit la Paris, ca si Enescu, un alt nume din seria geniilor din Europa de Est care, la Paris, si-au gasit o noua patrie intelectuala si artistica. Asa a fost pentru Brancusi, Ionesco, toti marii rusi. Mai sint inca lucruri de descoperit si de propus in muzica secolului trecut. Am depasit 50 de ani, deci exista o mare parte a repertoriului clasic pe care, revizitind-o, mi-o apropriez. E cazul lui Schubert, al lui Brahms… In opera m-am apropiat mult de verism, opera italiana la incrucisarea dintre secole, o parte a repertoriului pe care o subestimasem. Sigur, Verdi a fost cu mine toata viata. Destul de tirziu, cind aveam 35 de ani, a intrat si Wagner in ea. L-am dirijat mult in Germania, experienta care m-a marcat si care m-a ajutat mult sa vad Oedipe.
Opera sau concert. Unde va simtiti mai in largul dvs.?
Am inceput ca dirijor de concert. Monteverdi a fost un experiment la inceputul carierei mele. Dedicindu-mi prima parte a activitatii concertului, opera mi-a lipsit si am simtit ca aveam nevoie de ea, inclusiv pentru concert. Sint interconectate. Nu poti fi specialist doar intr-un gen. Am compensat in teatrele germane, am fost corepetitor, am dirijat tot repertoriul ca dirijor stabil si am invatat. In acest fel, opera s-a hranit cu toata energia mea, nu am mai facut concerte. Acum opt ani am revenit la concert, acceptind pozitia de dirijor stabil la Orchestra Simfonica din Melbourne. Acum, in partea a doua a carierei mele, vreau sa gasesc un echilibru intre ele si sa nu mai las sa treaca mult timp in defavoarea vreunui gen.
Dupa studiile in Italia, v-ati transferat, surprinzator, la Moscova. De ce?
Sint pe jumatate rus…
Asa se explica numele Oleg!
Exact. M-am dus sa imi caut radacinile. In plus, stiam ca educatia muzicala era exceptionala si chiar a fost. Doi ani am studiat dirijatul la Moscova, apoi muzicologia, iar studiile le-am terminat la Sankt Petersburg. Au fost vremuri superbe, nu doar pentru ca maestrul meu, Ilya Musin, era senzational, dar si pentru ca orasul a avut o mare inriurire asupra mea. Acum locuiesc la Florenta, un alt oras fabulos, dar Sankt Petersburg a reprezentat o experienta cu totul similara. I se spune “Venetia Rusiei”. Eu i-as spune “Florenta Rusiei” – un oras nascut tirziu, dar care a avut o explozie de cultura. De la Puskin la Dostoievski, se poate vorbi de o autentica renastere a culturii ruse, nascute la Sankt Petersburg.
Il dirijati mult pe Enescu, dar aveti ocazia de a intilni artisti romani si in afara paginilor unei partituri?
Da. Solisti romani am intilnit foarte putini. Am facut doar un spectacol cu Angela Gheorghiu, dar nu pot spune ca o cunosc sau ca am lucrat cu adevarat cu ea. Din pacate, Lipatti si alti mari pianisti romani au murit inainte de a ma naste eu. Un artist urias cu care sper sa lucrez cindva este Radu Lupu. Il stimez mult. Sper ca vom vedea si mai multi cintareti romani pe scenele din Europa, pentru ca aveti voci exceptionale, iar asta nu de ieri, de azi. Se adauga o foarte buna scoala si o buna traditie a cintului. Pentru voi pare unul dintre cele mai naturale lucruri.
Ii admirati pe dirijorii spectaculosi, romantici, cu o gestica ampla, sau pe cei interiorizati?
Greu de spus. Imi plac multi din trecut, fie economici, interiorizati, fie spectaculosi, cum era Charles Munch. Dirijorul teatral, care se misca mult, nu s-a nascut odata cu Bernstein, ci exista dinainte. Dirijorul interiorizat exista si azi, pentru ca este suficient sa ne gindim la Pierre Boulez. Imi plac toti. Trebuie sa fim deschisi. Eu am o expresie corporala care a evoluat si ea, dar nu ma opresc din invatat. Dirijatul e o arta care poate fi considerata veche. Se vad pe mormintele egiptene “dirijori” de instrumente sau de coruri. De vreo 30 de ani avem o noua categorie printre ei: cei specializati in muzica baroca. A aparut orchestra de instrumente antice, si ea cu o traditie de aproximativ 30 de ani. Drumul a fost deschis de Harnoncourt si cei care mergeau in muzee dupa instrumente, au urmat elevii lor, s-au facut fabrici pentru noi instrumente antice. Iata, asadar, ce evolutie extraordinara, care a avut o influenta asupra dirijatului.
Cine a fost modelul absolut pentru dvs.?
Greu de spus. Trebuie sa facem diferenta intre dirijorii pe care i-am auzit pe viu si cei pe care ii cunosc de pe discuri. Mitropoulos a fost un mare exemplu. Nu l-am vazut niciodata dirijind, ii stiu doar inregistrarile, dar reprezinta ceea ce iubesc: rigoare ritmica si fantezie a sunetului. Ar mai fi de Sabata si Toscanini. Dintre cei pe care i-am vazut si cunoscut, rolul lui Mravinsky a fost hotaritor pentru mine, un dirijor cum nu se poate mai riguros, dar a carui rigoare nu excludea o mare senzualitate. Este ceea ce mi se pare ca avea Lipatti. Rigoarea aceasta eu o traduc printr-o mare caldura. Am participat la Concursul Karajan, l-am cunoscut, am fost asistentul lui putin timp, m-a sfatuit, ceea ce a fost decisiv pentru mine. Iata un dirijor care stia sa mentina echilibrul intre opera si concert si le facea pe amindoua la fel de bine. Avea un autentic simt al sunetului. Poate ca a fost cel mai pragmatic dirijor pe care eu l-am intilnit. Azi sint multi dirijori formidabili, dar cei despre care v-am vorbit au avut cel mai mare impact asupra mea.
Nascut in Elvetia, format in Italia si Rusia, rezident australian pentru mai multi ani si dirijor cam peste tot. Cum sintetizati toate aceste intilniri, toate aceste calatorii, toate aceste experiente?
Toate sint experiente cu orchestrele. Orchestra este partenerul meu, mereu. Sigur, avem contracte cu directorii de teatre sau de sali, dar orchestrele sint mereu alaturi de noi. Eu am adorat orchestrele din Est. Si-au pastrat o disciplina, o seriozitate, o umilinta, pe care nu si le-au pierdut dupa 1989. Aceste tari s-au schimbat, s-au transformat, dar in muzica clasica esenta eticii a ramas. Poate parea pasivitate, din cind in cind. Imi place mult sa dirijez in Italia, imi plac prospetimea si entuziasmul unei orchestre italiene. Imi place sa dirijez in Germania, unde am lucrat cel mai mult, aproape 20 de ani. Marile orchestre de acolo sint lente, dar daca ai rabdarea de a lucra cu ele se obtin rezultate exceptionale. Poate ca am sa va surprind, dar cel mai mult imi plac orchestrele americane.
Cind am fost in America am fost extrem de impresionat de profesionalismul si de entuziasmul lor. Toate orchestrele americane pe care le-am dirijat au fost absolut senzationale.
Stiti ca intr-o perioada se vorbea in lumea operei de o criza a tenorilor. Nu a fost niciodata cazul, nici in opera, nici in concert, de o criza a dirijorilor. Fiecare dintre ei isi datoreaza faima unui compozitor, unui teatru, unei orchestre sau, pur si simplu, unui mare noroc. Dumneavoastra cui multumiti pentru succesul pe care il aveti?
Mai intii de toate, scolii pe care am facut-o. Aici e baza. Ii sint recunoscator Nadiei Boulanger si perioadei de studii in Rusia. Apoi, sint recunoscator Germaniei. La inceput, e foarte greu sa iti fauresti o cariera, iar un dirijor nu poate razbi de unul singur. Are nevoie de a fi invitat de orchestre, are nevoie de imbold. Este ceea ce mi-a dat Germania. Daca cineva vrea sa munceasca, aici are o sansa. Daca are o calitate, va fi ajutat. Dupa ce a trait tragedia nazista, aceasta tara a avut deschiderea spre talentele din toata lumea. Pentru mine, acolo au fost anii de formare. Apoi, cine m-a apreciat, m-a invitat si reinvitat, desi am inceput sa zbor de unul singur destul de tirziu. Iata spre cine se indreapta recunostinta mea.
Galerie foto
