Iata una. E povestea frumoasei Frederique si a nobilului Thierry din Reims, care nu-s nici pe departe o Isolda si-un Tristan. Dimpotriva. I-am cunoscut exact acum cinci ani, la inceputul lui martie 2006. Eram profesor invitat la Paris IV-Sorbonne, iar Xavier, ingerul meu pazitor, s-a gindit sa-mi faca viata frumoasa la sfirsit de saptamina. Asa ca am pornit cu masina pe Drumul sampaniei, adica prin regiunea Champagne, cu punct ochit, punct nimerit, minunatul Reims. Obiectiv obligatoriu – catedrala si muzeul, iar tel de suflet – cina la castelasul lui Thierry, aflat in buricul tirgului. Ca sa ma puna in tema, Xavier a depanat istoria celor doi, de parca insusi Balzac ar fi pogorit in Toyota albastra. Numai ca personajele nu aduceau cu nimic din biblioteca. Frederique era colega de la Sorbona a lui Xavier, specialista in literatura italiana din Renastere, brici de desteapta, autoarea unei carti despre amazoanele din sec. XV-XVI, fire independenta, stil ‘68, divortata, cu o fetita de sase ani. Iar Thierry – un neurolog celebru, de vita nobila, vaduv cu trei copii. Accidentul de masina in care a murit sotia lui Thierry cind fata lor cea mica avea doi ani a zguduit tot orasul. Desi totul parea fara speranta, dupa trei ani de la nenorocire, Thierry a cunoscut-o la un congres pe Frederique. Si iata-ne in martie 2006, seara, toti in jurul mesei, in mijlocul unei familii frematind de risetele si zbintuiala celor mici, peste care trona zimbetul plin al amazonoloagei, insarcinata in sase luni. Dupa ce Thierry a dus copiii la culcare, ne-am asezat la taclale in salon, in fata semineului, la un pahar de coniac. Rareori mi-a fost dat sa vad intre doi soti o armonie mai naturala, mai vie si mai plina de umor. Am aflat atunci cum se pot impaca spiritul revolutionar de pe Sena si conservatorismul nobiliar din provincie. Cum fiecare a lasat ceva de la el si a dat imens celuilalt. Insa si cita teama ii e viitoarei mame de ce o s-o astepte cu inca un copil, cu tot casoiul si cu problemele de la facultate. Si cum nici unul nu concepe sa renunte la cariera, dar nici la ideea de a avea o familie. Dar si cum se pot gasi solutii pentru stimparat toate spaimele. Am plecat din Reims noaptea tirziu, stiind clar ca tot ce am vazut, auzit, simtit acolo o sa ma urmareasca multa vreme. Asa a fost.
Si, ca sa-mi sustina speranta ca uneori povestile fericite din viata le bat pe cele din filme, iata ce mi-a adus postasul zilele trecute: ultimul op semnat in 2010 de Frederique Verrier; o carte extraordinara despre anasurma. Adica despre curajosul gest al Caterinei Sforza de a-si ridica poalele si de a le arata dusmanilor nepretuita-i comoara, semn ca nu ii era frica de nimeni si nimic. Caterina Sforza et Machiavel ou l’origine d’un monde e cartea unui savant adevarat, pe a carei prima pagina sta scris, in chip de dedicatie, Lui Thierry.