Ca si Romania noastra, in Istorie, criticul vostru a ars etapele si inca la al doilea sau text, Un os de peste, a devenit multumit de ce i-a iesit. Nu, nu incep sa vorbesc despre mine la persoana a III-a singular, ca Becali si alti intelepti. Totusi, am obiectivitatea necesara pentru a ma detasa de mine, ca subiect, si a observa daca un text mi-a iesit sau nu. Cred ca majoritatea textelor din Bucuresti Far West mi-au iesit.
Le-am scris ca o alternativa la critica literara aplicata pe care o fac si o voi face in continuare. Aceasta rubrica a insemnat un alt registru decit cel critic, o alta abordare si o alta respiratie. M-am incadrat de fiecare data scrupulos in format (3500 de semne, nici mai mult, nici mai putin decit fix 3500 de semne), dar in acest format libertatea mea de inchipuit scriitor a fost nelimitata. Am batut cimpii in lung si-n lat, in biografie si in secvente de viata cu altii, in anii ceausismului tirziu si in specificul national, in fotbal si film, teatru si ping-pong, Star Wars si Ratatouille, in jocurile de strategie Age of Empires sau Age of Kings, unde Balzacovici pretinde ca ar fi mai bun decit mine. Am scris nu numai cu placere aceste texte: le-am scris cu bucurie, uneori cu nostalgie, dar gindindu-ma de fiecare data sa-i ofer cititorului un moment de reflectie si o ceasca de cafea tare. Daca acest Cititor la care m-am gindit le-a citit cu placere, inseamna ca am cistigat pariul. Daca nu, nu.
Dar totodata am mai pus un pariu, in alta directie. Despre acest pariu nu vreau sa vorbesc, fiindca, dupa cum ati putut vedea, sint si superstitios. E unul foarte important pentru mine – si daca nu exista aceasta rubrica in aceasta revista, as fi editat eu o revista pentru a-mi da o rubrica si a-mi desfasura pariul pe care aveam sa-l desfasor. Fara orgolii puerile, dar si fara afectarea modestiei, eu cred ca am cistigat, si inca intr-o maniera spectaculoasa, acest pariu cu mine insumi despre mine insumi.
Si deci rubrica a ajuns la capatul ei. Intotdeauna exista un capat, asa cum a existat un inceput. As mai putea s-o tin ani buni: dar mi-am atins mizele si libertatea mea de a bate cimpii e deja saturata. N-as face, de acum, decit sa ma repet, sa nuantez, sa improvizez nu dintr-un impuls interior, ci fiindca trebuie sa umplu o rubrica. Nu vreau inertie: nici aici, nici in alta parte. Nu vreau sa fiu previzibil si sa ruginesc intr-o postura, oricit de onoranta ar fi ea. Vreau sa fiu viu, asa cum aceasta revista este ceva viu si asa cum, sper, aceasta rubrica vi s-a parut ceva viu.
Va multumesc, dragi cititori care ati pierdut timpul citind Bucuresti Far West, ca l-ati pierdut. Scriind la aceasta rubrica, eu am cistigat ceva pretios – si ceva ce va ramine un unicat in lunga si previzibila mea “cariera” de critic.
Pe cei care ma admira ii rog sa nu fie tristi. Celor ce ma urasc le spun sa nu exulte. Ne vom mai intilni in aceasta revista.