Imi trebuia neaparat iarasi un ceas asa cum avusesem cindva – rosu, cu cadran alb si clopote argintii. Ticaitul anemic si contrafacut al ceasului cu baterie de pe perete mi s-a parut deodata o gluma nesarata, o limba scoasa. Si-am inceput cautarile. Pe internet, la ocazii, ceasurile acestea se vind acum la rubrica “Antichitati si bijuterii”. Primul gasit arata minunat si suna promitator: “Stare perfecta. Nefunctional”. Da. Mai departe. Am aflat ca singura fabrica de ceasuri mecanice din Romania, cea de la Arad (da, ceasurile se numeau Aradora), infiintata in 1951, si-a dat duhul fara zgomot dupa 1990, vinduta bucata cu bucata. Am sunat acasa, desi nu speram mare lucru. Iar mama, ca un scamator ce este, a gasit imediat intr-un sertar doua ceasuri! Unul e al meu, rosiorul Aradora. Pe celalalt nu-l recunosc, dar abia il astept. De-o sa ticaie macar unul, o sa fiu fericita. De-o sa taca amindoua, bine si asa. Cum de dispar lucrurile esentiale de linga noi fara sa ne dam seama? Ce mai dispare, chiar in clipa asta? Ce sa salvam? Nimic nu se zbate, nimic nu striga. E o discretie absoluta in toate. Sa-l explic pe “deodata”? Sa incerc, cautind sa nu comit o indiscretie. De curind am avut privilegiul nemeritat sa ascult o inregistrare fermecatoare, a unui interviu luat de Radu Vancu unui poet, intr-o casa, la citeva strazi de aici. Ceea ce te frapa de la primele clipe si continua temeinic timp de o ora si jumatate era ticaitul ceasului linga care intimplator fusese asezat reportofonul. Un ticait astfel salvat si ascultat ca o muzica. De interviu va veti bucura undeva, cindva, nu pot zice mai multe, fiindca destul ca am fost o ureche indiscreta, ca sa mai fiu si o mina asemenea.
Emil Brumaru: Ceasurile vechi, cu tic-tac-ul clar, cu soneria sunind la nesfirsit din doua clopote izbite de un ciocanel neobosit plasat intre ele, ceasurile intoarse din 24 in 24 de ore ca sa toarca odihnitor prin bucatarii, si sufragerii, si dormitoare…
V.D.N.: Si care stiu ceva esential: sa stea. Cum mai cautam uneori sa interpretez, in zile delicate, momentul cind s-a oprit ceasul. Si ma uitam la limbile incremenite care parca atrageau atentia asupra unei intimplari misterioase. Indrazneam, intr-un tirziu necontabilizat, sa umplu iarasi cutia cu timp.
E.B.: Intr-o vacanta de vara, student de-acum, dormind vreo citeva saptamini la una din matusile mele (surori ale maica-mii) de la Curtea de Arges, sotul ei mi-a facut cadou un ceas de buzunar, cu capace metalice, solid, trainic, vechi, dar care nu mergea! Era pur si simplu frumos, avea limbile subtiri, negre, filigranate, cifrele arabe se desfasurau usor ingrosate, intr-un cerc ocrotit de-o sticla bombata, stralimpede, pe care o stergeam mereu cu o bucata de catifea. Ceasornicul putea fi purtat, agatat de un lant stralucitor, la buzunarul mic, croit anume, al pantalonilor, linga centura. Se intorcea, numai ca limbile ramineau nemiscate. La Dolhasca il tineam pe masa, pe gura unui pahar cu picior, alaturi de doua bile de biliard. Venit in Iasi, am gasit o panglica flausata si l-am atirnat in biblioteca.
V.D.N.: Si acum? Intre timp, eu o sa strig: ura! Al meu merge! Merge, chiar merge, l-au rasucit aseara parintii si mi-au dat vestea. Lasati ceasurile sa vina la mine!
E.B.: Mult mai tirziu, vazind intr-o librarie o poza a lui Eugene Ionesco, unde se zarea si un ceas la ora cinci fara paisprezece minute, am potrivit si ceasornicul meu la aceeasi ora vesnica. Desfacind capacul din spate, am dat peste alt capac, mai fin, pe care scria cu litere mari: OMEGA GRAND PRIX PARIS 1900!
O vreme am uitat de el. Se ascunsese intre carti… Si deodata m-am intrebat unde este si m-am dus fix la dinsul!