Atmosfera e una de petrecere sudista. Sau mai degraba de tristete specifica oamenilor de pe-acolo, implicati ori ba in disputele locale, dar toti melancolici pe urma povestilor de dragoste, nefericite ca oricare “true love story”. Orchestratiile au luxurianta hiturilor destinate unui segment de ascultatori bine definit in sondajele specializate: “tineretul” de virsta a treia, inca activ, cu stare materiala buna, cu nostalgia “good old times” pe post de factor mobilizator. Suna a lucru prea complicat?
Mi-a stirnit un zimbet fotografia copertei. Gregg Allman, in plenitudinea staturii sale, cu celebrele plete blonde intacte (daca n-o folosi peruca!), imbracat elegant in negru, purtind cizme “regulamentare”, priveste lateral, spre stinga. Instantaneul pare tras fara stirea celui pozat, dar pina si o privire deloc specializata poate sa deceleze scenariul unei “sedinte” foto. Aleea pe unde se plimba muzicianul e perfect dreapta, taiata printr-o padure migalos ingrijita, ceea ce presupune ca e un parc. Asfaltul are baltoace neregulate, de unde se poate deduce ca administratorii tinutului stiu sa fure la fel ca unii de pe meleagurile noastre. Pe scurt, “conceptul” copertei degaja un aer usor cabotin, ce defineste foarte bine materialul muzical.
Daca stau sa judec un pic mai acru, fara gentiletea obisnuita lumii blues-rockeresti, as spune ca, mie unuia, Gregg Allman mi se pare beneficiarul disparitiei fratelui sau. Toata lumea e de acord ca Duane Allman a fost un briliant a carui stralucire se mentine intacta la patru decenii de la moarte. Amprenta pusa de Duane (inclusiv prin tragicul sau sfirsit) pe sigla Allman Brothers Band n-a putut fi stearsa de toate scandalurile in care fratele cel mic a fost implicat. Mentinerea muzicii ABB la un nivel cit de cit ridicat, in perioada anilor ‘70, s-a datorat in mare masura efortului creativ al nedreptatitului chitarist Dickey Betts, dat afara din trupa mai tirziu pe motiv de betii non-stop. Ca si cum excesele lui Gregg – alcool, droguri, inclusiv repetatele casatorii-divorturi (gen Prigoana-Bahmuteanu) cu vedeta pop Cher – i-ar fi dat dreptul sa arunce anatema! Succesul de public nu prea il vad legat de valoarea formatiei, ci de legenda. Sincopele de traseu intaresc presupunerea ca motivele extra-muzicale au contat mai mult. Stilul de viata rock-and-roll si-a gasit in liderul ABB un reprezentant de prim rang. Oricum, se poate deduce dintr-o privire asupra palmaresului componistic semnat G.A. ca renumele ii depaseste posibilitatile. De altfel, Gregg e mai mult interpret decit compozitor.
Nici pe acest album, Gregg Allman nu face risipa de creativitate. Producatorul T-Bone Burnett aduce toate sabloanele si trucurile meseriei sale. Doyle Brabham II si alti instrumentisti au consistente pasaje de virtuozitate, chiar Gregg face citeva numere la instrumentul sau preferat, orga Hammond B-3. Compozitiile apartin unor consacrati din blues & soul: B.B. King, Skip James, Sleepy John Estes, Bobby Bland, Muddy Waters, Junior Wells, Amos Milburn sau Otis Rush. Nu sint foarte cunoscute, ca sa ai multe repere de comparatie, dar nici uitate, ca sa le dea Gregg Allman o vigoare nebanuita.
Una peste alta, un album placut, onest de muzica sudista “de la oras“, intitulat insa altfel decit trebuia.