Perimetre destinate ca functionalitate unor activitati curente sint teatralizate din dorinta realizatorilor de a dispune de un ambient care sa suplimenteze dramaturgicul. Intrucit arta scenica e theatron, locul unde se priveste, iar privitul are si el nevoie de variatie, practica iesirii din sala traditionala are deja o mica istorie de citeva decade. Artistii o fac, cum ziceam, din nevoia gasirii unui spatiu activ, care sa lucreze emotional odata cu textul, partea actoriceasca, muzica, eclerajul. In Romania, unde sistemul institutional il conserva, in linii cvasi-generale, pe cel antedecembrist (institutii de repertoriu, finantare de la stat, trupe stabile), notiunea de teatru ca asezamint este atasata axiomatic unei scene fizice, materiale. Multi din cei care o au ruleaza acolo rutina unor proiecte artistice obosite. Inovativii parasesc arealele canonice si inventeaza noi spatii, le modeleaza, investindu-le cu psihologie. La Teatrul National “Mihai Eminescu” Timisoara, unde cladirea este impartita, ecumenic, de patru institutii, TNT a atras, prin concesiune, intr-un proiect managerial dinamic, flexibil, un vechi manej regal, transformat in Sala 2. O echipa mixta, de arhitecti si oameni de teatru, a imaginat o minunatie de locatie alternativa, foarte moderna, cu o functionalitate multipla, data in folosinta anul trecut. Amplasarea centrala, infatisarea retro conservata la exterior si generozitatea spatiului interior – modular, amovibil – atrag nu numai artistii, a caror imaginatie e alimentata, ci si publicul, dornic de experiente inedite. Helmut Sturmer, de pilda, a lucrat in Sala 2, alaturi de Alexandru Dabija, In vizita, mergind pe ideea de psihologie a spatiului, de dramaturgie proprie ambientului scenografic. Inca inainte de reamenajare, au mai montat acolo Radu Afrim si Velica Panduru, Boala familiei M, Alexander Hausvater, Povestea de iarna, cu spectatorii in centru, asezati pe scaune rotative, pentru a urmari panoramic actiunea care ii impresura.
La noi lucrarile dureaza mai mult decit prevederile
Tot in Ardeal, la Cluj Napoca, un grup remarcabil de tineri artisti a avut initiativa proiectului botezat Fabrica de pensule. Un obiectiv industrial epuizat, o uzina abandonata, a fost reintrodus in circuit ca mediu artistic in formula de centru cultural independent. Pe 2.000 mp au fost imaginate 29 de spatii de arta contemporana, printre ele citeva fiind destinate artelor spectacolului. Dansul contemporan si teatrul, mai exact, care dispun de Sala Studio si Sala Mica, gestionate de Asociatia “Grupa mica”. Cum sugereaza si numele, ea se orienteaza prioritar catre cei din grupa mica a teatrului romanesc, regizori, scenografi, actori la primii pasi in cariera, dar nu exclusiv. Acolo s-a jucat, de pilda, si OO! al Teatrului Tineretului din Piatra Neamt. Institutie care se afla acum in cautarea unei alternative ambientale pentru perioada de reparare a cladirii-sediu. Se propun inca solutii. Cum in Romania lucrarile dureaza intotdeauna mai mult decit prevederile, provizoratele se prelungesc. Nu ar fi de dorit pentru cei de la Piatra Neamt, un teatru activ, cu performante! La Teatrul National Iasi, a carui scena mare e dezafectata pentru restaurare, rezolvarea s-a numit Teatrul la Cub. E o sala realizata special, in decursul a vreo trei ani, postata in parcul din laterala vechiului edificiu, al carei nume vine de la forma constructiei. Generoasa ca posibilitati spatiale si sceno-tehnica, doar Mihai Maniutiu a utilizat-o, in Macbeth, intr-o alta compartimentare decit cea clasica. Desi au trecut prin ea regizori si scenografi cu renume de reformatori – Radu Afrim, Alexandru Dabija, Dragos Buhagiar. Se pregatesc de intrare in renovari Teatrul National Bucuresti si Teatrul National Cluj, care vor trebui sa gaseasca variante temporare de functionare ca “trupe ambulante”, o experienta de disconfort, dar stimulatoare, deci finalmente interesanta.
Desigur, spatiul nu poate salva o mizanscena, dar o sprijina activ daca utilizatorii il inteleg, de voie, de nevoie, ca element de teatralitate. Dispunerea de tip canonic – italiana, arena ori elisabetana – si cel de-al patrulea perete nu prea mai sint pe gustul inovatorilor care teatralizeaza atit spatiul, cit si publicul. Le fac sa “joace” odata cu actorii, dindu-le statut de personaj!