La inceputul anilor ‘80, cind il descopeream pe Glenn Gould, priveam cu jind la Londra, in vitrina magazinului Harol Moores Records, la editia completa a inregistrarilor pianistului, publicata in Japonia. Pretul imi era inaccesibil si inaccesibil mi-a ramas pina cind, vreo zece ani mai tirziu, Sony a gasit de cuviinta sa scoata, in fine, si o editie pentru piata europeana. Intuiam doar atunci o Japonie infinit de deschisa muzicii clasice… Spre sfirsitul aceluiasi deceniu, pentru mine de libertate neimaginata vreodata, la Munchen de data aceasta, priveam cu un soi de veneratie alte citeva editii complete de CD-uri, venite tot din Japonia. Pus in fata nevoii de a alege ma opream atunci la cea a inregistrarilor complete pentru Philips ale lui Arthur Grumiaux, pe 78 de discuri, motivul determinant fiind simplu: prezenta pe ele a… Clarei Haskil.
La mijlocul anilor ‘90, cind viata m-a adus la Praga, aflam cu stupoare ca, in conditiile mai mult sau mai putin sufocante ale regimului comunist, cehii gasisera modalitati ingenioase de a nu se rupe de lume. La Rudolfinum, in sala mare de concerte Dvorak, japonezii au fost primiti, in anii ‘70, pentru a testa sistemul de inregistrare digitala pe CD. Iar inregistrarile formatiunilor de camera cehe realizate atunci, de Trio-ul Suk sau de tinarul cvartet Kocian, aveau sa fie printre primele mari succese internationale dupa lansarea noului format CD. Iar succesul, fireste, a dus la invitarea instrumentistilor cehi si a Filarmonicii in turnee in Japonia. Cel de anul acesta este al 25-lea…
Tot la Praga l-am descoperit in magazinele de discuri pe cel dintii mare muzician japonez, Takashi Asahina, un dirijor exceptional, comparabil marilor sai contemporani europeni, pe o scara valorica intre Furtwängler si Celibidache. Inregistrarile simfoniilor de Bruckner si ale celor de Mahler, cu Filarmonica de la Osaka, cu Orchestra simfonica NHK sau cu cea Metropolitana de la Tokyo, carora li se adauga inregistrari de studio la Hamburg (NDR), sint printre cele mai frumoase interpretari pastrate pina astazi pe disc.
In mod ciudat, dar si simptomatic pentru egocentrismul occidental, numele lui Asahina lipseste din majoritatea dictionarelor muzicale europene. Nascut in 1908, de formatie violonist si cu studii de drept, Asahina a luat lectii de dirijorat la inceputul anilor ‘30 de la o personalitate uitata a vietii muzicale ruse, Emmanuel Metter (elev al lui Rimksy-Korsakov si Glazunov, refugiat in 1917 la Harbin si apoi emigrat in Japonia), si a debutat in 1939, cind a fondat si Orchestra Simfonica Kansai, devenita mai tirziu Filarmonica din Osaka. Majoritatea inregistrarilor sale, disponibile pe discuri sub eticheta Canyon, JVC si Exton, sint marturii live de concert, notorietatea europeana a lui Asahina dezvoltindu-se dupa moartea sa, in 2001, si aparitia pe CD a inregistrarilor facute ca dirijor-invitat al Orchestrei NDR, la Hamburg.
Cel de-al doilea nume al unui absolut remarcabil muzician japonez, ce merita cu prisosinta ascultat, l-am aflat, tot in anii ‘90, citind despre elevii lui George Enescu la Universitatea Illinois. Intre ei era pomenita violonista Mari Iwamoto, despre arta careia aveam sa citesc adesea ulterior referinte facute de Shuichiro Kawai, corespondentul in Japonia al publicatiei astazi purtind numele “Classical Recording Quarterly” (fosta “Classic Record Collector”). Gratie unei trimiteri a lui Kawai am gasit si citeva din discurile disponibile atunci dintr-o colectie de 12 CD-uri, The Art of Mari Iwamoto (Yamano Music/Toshiba), si am descoperit un cvartet cu un sunet fascinant, apropiat de al marilor formatii de camera occidentale.
Mari Iwamoto, nascuta la Tokyo in 1926, s-a format la aceeasi scoala a artistilor rusi refugiati in cursul sau dupa revolutia bolsevica, fiind eleva Annei Dmitrievna Bubnova, ea insasi din scoala marelui pedagog Leopold Auer. Iwamoto a debutat in 1939, a devenit dupa razboi profesoara de vioara la Tokyo si a facut numeroase inregistrari, fiind recomandata de comunitatea americana stationata in Japonia pentru un turneu in Statele Unite. Gratie acestei recomandari sosea in America in 1950 si lua lectii cu George Enescu si Louis Persinger, in timp ce presa americana ii lauda dupa concerte sunetul “de o frumusete extraordinara, somptuos in calitate, nobil in expresie”.
In anii ‘60, Iwamoto a creat cvartetul celebru ce i-a purtat numele si ale carui inregistrari sint considerate astazi de referinta istorica, o marturie a marii sensibilitati si capacitati artistice a muzicienilor japonezi. Iwamoto ramine si ea putin cunoscuta europenilor, exceptind o mina de specialisti in muzica de camera, cum este muzicologul britanic Tully Potter, autor al unui eseu documentat. Si, din pacate, cu rare exceptii – cum este setul aparut la King Records in 2009: The Art of Mari Iwamoto; KICC 788/9 –, discurile violonistei si ale cvartetului ei nu sint de gasit in afara Japoniei.