Ce diferenta intre cele de mai sus sau publicul tinar, curios si anglofil, si unele cinematografe bucurestene atit de triste, cu mirosul lor de dezodorizant ieftin de veceu… Poate ca, in timp, lucrurile se vor schimba si vom iesi din comunism si din acest punct de vedere.
Filmele sint alese de cineastul Alexandru Solomon, directorul festivalului, si grupate in mai multe sectiuni: Ce ai face pentru bani?, Orase in criza, Violenta ca acasa, Intoleranta noastra cea de toate zilele, Cum se (re)scrie istoria, Eroi fara glorie, Proiectii speciale. Filmele au avut cite doua proiectii si au fost urmate in general de sesiuni de Q&A sustinute ori de autorii lor, ori de specialisti locali. Ma indoiesc ca prea multa lume a putut vedea toate filmele, de aceea as sugera ca festivalul sa se mai tina o data. Asa as reusi sa vad Videocracy, documentarul deranjant al lui Erik Gandini, o coproductie Suedia-Danemarca “despre berlusconism, nu despre Berlusconi” (cum a punctat autorul sau in interviurile date la Bucuresti), si nu as mai rata nici October Country de Michael Palmieri si Donal Mosher, un film american despre cum se transmite trauma unui fost combatant din Vietnam copiilor sai, care se confrunta cu agresivitatea si abuzul. Sau Bogota Change, documentarul unei revolutii ai carei eroi sint doi primari ai Bogotei, Antanas Mockus si Enrique Penalosa, care au reusit, prin incapatinare si originalitate, sa determine schimbarea mentalitatii locuitorilor. (Primul dintre ei a venit la Bucuresti, unde a participat printre altele la o intilnire impreuna cu primarul sectorului 1, Andrei Chiliman. Sa vedem ce invataminte a tras romanul.)
Poate as mai revedea – daca nu in totalitate filmele pe care deja le-am vazut – macar citeva fragmente, citeva cioburi – pentru ca dintr-un festival de film inevitabil ramii cu cioburi, cu imagini disparate, cu senzatii, cu sageti rapide care se duc spre lucruri despre care ai citit sau de care ai auzit, si toate chestiile astea se amesteca la fel ca intr-un bulz si nu ai timp sa te gindesti pe indelete decit atunci cind totul e gata. Pina cind apuci sa rationezi, ramine starea. Uneori, ea e suficienta.
Nostalgia de la luz
Filmul lui Patricio Guzman, Nostalgia de la luz/Nostalgia luminii (Documentarul European al Anului 2010, premiu acordat de Academia Europeana de Film), te face sa intelegi ca maniera calma a regizorului de a nara din off nu e decit o modalitate similara hipnozei. Vocea te ajuta sa te calibrezi destul de repede, sa treci pe frecventa filmului. Genul acestuia e vag. Nu e documentar de investigatie, desi o buna bucata e consacrata victimelor dictaturii Pinochet ingropate anonim in desertul Atacama. Dar nu e nici documentar poetic. Imaginea galosilor descoperiti in pamint sau cuvintele unei surori care povesteste ce a gasit din fratele sau – un picior, un fragment de mandibula sint ingrozitoare. Ajutat de o imagine superba, care surprinde fidel limpezimea aerului din desert (motiv pentru care aici s-a construit un mare observator astronomic), filmul pune in aceeasi ecuatie istoria recenta (dictatura lui Pinochet, instaurata in anii ‘70, terminata in 1990) cu trecutul indepartat (un arheolog care studiaza perioada precolumbiana) si astronomia (explicindu-ni-se fara drept de apel nu doar ca studiem trecutul stelelor, dar si ca prezentul nu exista decit in spiritul nostru). Ar fi multe de povestit despre acest film, dar cele mai frumoase lucruri sint cele pe care le descoperim singuri, pe negindite, lasindu-l sa lucreze in noi.
William Kunstler – Disturbing the Universe
Documentarul William Kunstler – Disturbing the Universe (in competitie la Sundance, 2009) ne-a facut surpriza de a le aduce la Bucuresti pe una dintre autoarele sale, Emily Kunstler (fiica lui William Kunstler, alaturi de Sarah Kunstler), si pe sotia acestuia, Margaret Ratner Kunstler. Eroul filmului este cel mai cunoscut si mai controversat avocat american, care a aparat atit protestatari impotriva razboiului din Vietnam, indieni nord-americani revoltati la Wounded Knee (intr-un proces la care a participat si Marlon Brando) sau negri rasculati de la inchisoarea Attica, dar si, mai recent, negri judecati pentru viol sau pentru uciderea a sase politisti sau chiar (in momentul mortii) pe Omar Abdel-Rahman, acuzat pentru atentatul de la World Trade Center, din 1993. Fetele lui Kunstler (care tot in zona dreptului si a drepturilor civile activeaza) nu fac un portret liric si nu sar in apararea postuma a tatalui. Ele se declara sceptice in privinta unora dintre alegerile sale, dar filmul reuseste ca in 90 de minute sa ne faca sa-l simpatizam pe acest personaj extraordinar, de o inteligenta egala cu umanitatea si ambitia sa. Negrul acuzat ca a violat o alba care facea jogging in Central Park si pe care a acceptat sa-l apere (spre stupoarea familiei si a opiniei publice) se dovedeste dupa sapte ani de puscarie nevinovat. Ca intr-un film de Sidney Lumet, personajul central se dovedeste ca a avut dreptate in incapatinarea lui, (aproape) tot timpul. Nu putem decit sa regretam ca nu am vazut mai mult din pledoariile lui sau ca nu l-am cunoscut in carne si oase. Asta inseamna ca mesajul filmului ne-a ajuns. “Nu trebuie sa asteptam sa vina cineva sa schimbe lucrurile pentru noi, ci trebuie sa incepem noi si sa facem cit putem” – asa suna, daca am retinut bine, cuvintele lui William Kunstler rostite cu putin timp inainte de a muri.
El sicario – Camera 164
Ar putea fi folosit de scriitori ca proba a fortei cuvintului asupra imaginii intr-o ipotetica cearta cu fotografii sau regizorii de film. Filmul lui Gianfranco Rosi (Premiul FIPRESCI la Venetia, 2010) nu ne ofera decit vorbe si ne lasa sa ne facem filmul in cap. Tot ce vedem pe ecran e silueta imbracata in negru a unui barbat cu figura acoperita care, adapostit in camera 164 a unui motel din Mexic si ajutindu-se de o carioca si un caiet, ne scufunda timp de 81 de minute in lumea traficantilor de droguri. Intr-un sfert de ora aflam mai mult decit am aflat in toate filmele de fictiune de pina acum – de pilda, unii traficanti se inscriu la Academia de Politie pentru a se antrena cum trebuie. Regizorul da impresia ca nu intervine si ne lasa sa-l judecam singuri pe eroul care, ajutat de o criza mistica, pune punct meseriei de traficant si criminal. Daca il credem sau nu, e problema noastra.