Daca intr-un roman ca Burmese Days/Zile birmaneze (1934), denuntarea coruptiei marelui imperiu colonial (britanic) se distinge usor pe fundalul tribulatiilor nefericitului doctor Veraswami (discreditat pe nedrept de un magistrat perfid), indicind, subtil, preocuparea ideologica a autorului (liberal-stingist), ori, in altele, ca Animal Farm/Ferma animalelor (1945), cu subversivii porci Snowball si Napoleon preluind “puterea” in sistem, si ca Nineteen Eighty Four/O mie noua sute optzeci si patru (1949), cu atmosfera distopica aproape huxleyiana (daca nu chiar raybradburyiana), axata pe maleficul Big Brother si sinistrul Ministry of Truth (Ministerul Adevarului), parabola anti-totalitara (anti-stalinista, mai exact) este de domeniul evidentei, intr-o “poveste” patriarhala, de tipul celei din A Clergyman’s Daughter/O fata de preot (1935), volum tradus recent la Polirom, motivele existentei unui substrat “ideologizat” devin mai putin vizibile. Doar faptul ca Orwell a functionat intens, in scurta lui viata, ca jurnalist cu vederi radical liberale si ca si-a folosit, consecvent, textele (fie ele artistice sau nu) ca pe un mijloc de propagare a ideilor personale ramine suficient pentru a sesiza pretutindeni (in opera orwelliana, desigur) umbra ideologiei? Strict tehnic vorbind, raspunsul ar trebui sa fie negativ. Citind insa cu atentie O fata de preot, nu ai cum sa nu remarci pledoaria de principii pe care scriitorul o articuleaza, disimulat, in spatele personajelor sale. Volumul dezvolta, pas cu pas, dincolo de subiectul melodramatic, un veritabil manifest cultural si mentalist.
Nu exista “o sora a lui Shakespeare”
Sintem in fata unui roman feminist, nascut parca din magma filosofica a miscarii sufragetelor. Orwell continua aici, la nivelul anilor ‘30, ceea ce Virginia Woolf incepuse, in literatura engleza, atit prin tipologiile ei romanesti, cit si prin notiunile sale critico-filosofice, prezentate in articole independente, cu macar un deceniu mai devreme. Inca din 1929, in celebrul eseu A Room of One’s Own/Un spatiu propriu, prozatoarea facea o observatie tulburatoare pentru civilizatia europeana a acelui moment. Spunea ea ca, in istoria culturala a Europei, nu exista “o sora a lui Shakespeare” (un echivalent feminin al geniului autorului lui Hamlet adica), deoarece femeia de pe batrinul continent (ca si femeia mondiala, de altfel!) nu a avut niciodata un spatiu propriu. Prin aceasta metafora (destul de) criptica, Woolf descrie, in fond, gradul de autonomie a feminitatii in interiorul societatilor traditionale. Femeia, constata scriitoarea, nu s-a bucurat de o identitate recunoscuta (de catre sistemul centralitatii masculine), depinzind, in mod neconditionat, de “identitatea” unui barbat (transfigurat cind in tata, cind in sot). Lipsa ei de contur identitar s-a ilustrat si printr-o absenta a independentei financiare, femeia nefiind, in culturile arhaice (prelungite, alegoric, pina in dimensiunea moderna a istoriei), un factor activ din punct de vedere social si economic. “Dependenta” femeii de principiul masculin dominant a dus totodata, treptat, la alterarea a ceea ce Virginia Woolf conceptualizeaza drept integritate artistica (artistic integrity). “Integritatea artistica” reprezinta suma tuturor elementelor sociale, economice si culturale, care contribuie la declansarea si sustinerea unui proces de creatie. Nu exista “o sora a lui Shakespeare”, pentru ca noi, in postura de specie rationala, nu am reusit, in etapele formarii noastre ancestral-comunitare, sa construim/sa recunoastem o identitate credibila a ei (a femeii) in raport cu el (barbatul). Poti crea genuin numai in libertate, iar femeia traditionala nu a ajuns sa traiasca nici macar starea de “autonomie” primara, de “egalitate” cu sine insasi, “libertatea” sa ilustrindu-se, prin urmare, in varianta unei profunde nefamiliaritati.
Un prototip al feminitatii arhaice europene
Protagonista aleasa de Orwell in O fata de preot, Dorothy Hare, este prototipul feminitatii arhaice europene. Fiica a parohului din Knype Hill (orasel din Estul Angliei, creionat dupa regulile realiste ale “culorii locale”, fenomen ce trebuie legat de intervalul trait de autor in provincie – in preajma redactarii romanului – in casa parintilor sai), Dorothy isi asuma postura cu o constiinciozitate vecina cu masochismul. Biserica se afla, literal si figurat, in pragul disolutiei. In vreme ce stabilimentul se ruineaza gradual, visteria parohiei s-a golit complet. Mai mult, vechii enoriasi pleaca fie spre congregatii invecinate (datorita arogantei reverendului din Knype Hill), fie spre lumea personala, sub puseurile ateismului tot mai accentuat. In decorul psihologic al unui stoicism rar intilnit in literatura britanica moderna, Dorothy incearca sa reziste multitudinii de provocari. Resemnata cu statutul de fata batrina (desi nu e lipsita de sarm si nici nu are o virsta inaintata), ea suplineste eroic numeroasele deficiente de caracter ale sarcasticului sau tata. Impaca enoriasii jigniti de condescendenta irepresibila a parohului, viziteaza bordeiele saracilor, pentru a le aduce o raza de speranta (episodul in care maseaza, plina de repulsie, picioarele murdare, umflate si vinetii ale doamnei Pither ramine antologic!) si duce povara facturilor neplatite la timp de harpagonicul ei tata (il ocoleste, de pilda, pe macelar cu dibacie sireata, deprinsa pe parcursul unor ani indelungati de persecutii). Frecvent, se autoflageleaza, intrucit are impresia ca gindul ii fuge la lucruri pacatoase. Suporta birfele pline de insanitati ale doamnei Semprill si se strecoara “diplomatic” printre “riscurile” unei relatii “camaraderesti” cu domnul Warburton – Don Juan-ul “oficial” al tirgului. In ciuda insistentelor lui Warburton, marcate de gesturi fizice elocvente (se spune chiar ca barbatul ar fi incercat, la un moment dat, sa o violeze pe tinara!), domnisoara Hare il respinge constant, nepunind totusi capat, definitiv, intilnirilor cu el, intilniri care, aparent, ii produc, pe palierul subliminal, o necontrolabila (si vinovata!) placere.
De fapt, intriga asa-zicind “ideologica” a textului (elaborata de Orwell intr-o unitate de timp limitata, mostenita, probabil, de la James Joyce care, cu cincisprezece ani inainte, publicase, mai intii in serial si ulterior in volum, Ulysses/Ulise) se declanseaza in contextul unei intilniri cu Warburton, desfasurindu-se apoi pe spatiul a patru capitole – exceptindu-l pe cel introductiv – ample. La o ultima cina impreuna, Warburton incearca sa o sarute cu forta pe Dorothy, fiind insa, ca de obicei, respins. Scena a fost vazuta, prin fereastra, de doamna Semprill care va umple satul cu istorii “imorale” despre cei doi (anunta inclusiv vestea ca “amantii” ar fi fugit impreuna). Dorothy trece printr-o bizara amnezie (ce i-a determinat pe unii critici sa presupuna ca violul lui Warburton ar fi avut, pina la urma, loc!) si paraseste Knype Hill pentru un (usor) neverosimil vagabondaj (la inceput, alaturi de hoinarul Nobby, mai tirziu, singura de-a lungul si de-a latul Londrei). Aventurile femeii prin Anglia sint demne de o pana victoriana, precum cea a lui Dickens sau cea a Charlottei Brontë. Ca tinara neinsotita, nu poate sta la hoteluri respectabile, ajungind sa traga, oripilata, in case de toleranta. Tatal nu-i raspunde la scrisori si, curind, putinii bani pe care-i are se termina. Ca atare, doarme in Piata Trafalgar din centrul Londrei. Va fi arestata de politie si, desi salvata de un var patern (Tom Hare) si angajata, ca profesoara, intr-un pension, Dorothy cunoaste noi si noi umilinte, indreptindu-se constant spre periferia unei societati structural discriminatorii. In sfirsit, prin manevra clasica de deus ex machina, Orwell o readuce (prin acelasi Warburton) in Knype Hill pentru a-si relua rutina diurna, singura, se pare, care o tine intr-un orizont (sters) al supravietuirii. Constienta de acest lucru, Dorothy refuza mariajul cu Warburton (reabilitator, mai ales dupa ce calomniile doamnei Semprill sint dezavuate public), preferind eterna postura de “fata parohiala”. Un singur aspect al personalitatii sale a disparut in negura tribulatiilor londoneze. Nu se mai autoflageleaza, autorul sugerind, indirect, ca eroina lui si-a pierdut complet credinta.
In realitate, domnisoara Hare a pierdut ceva mai simplu de definit psihologic: credinta ca, intr-un spatiu patriarhal, ea ar putea vreodata, cu adevarat, sa aiba o identitate, ca lumea, altfel spus, va fi dispusa cindva sa accepte existenta de facto si de iure a feminitatii in zona sa de valori istorice. Dorothy si-a pierdut (iar Orwell o lasa sa ne transmita mesajul, codificat, in finalul romanului) convingerea ca ea ar avea dreptul – fie si intr-o societate ideala – la un woolfian spatiu propriu.
George Orwell, O fata de preot, traducere din limba engleza si
note de Vali Florescu, colectia “Biblioteca Polirom”,
Editura Polirom, 2011
Galerie foto
