Si au trecut cinci ani asa, doar cu colaborari, mai mult refuzind decit acceptind, sau poate cernind, sau poate sapind, sau poate vagaunind cu temei, fara mers dimineata la alt birou decit la al meu, fara sedinte, fara legitimatii, fara colegi, fara, fara, fara. Dar cu! In fiecare zi, plimbindu-ma circular spre si dinspre birou, mereu la pas, in orasul in care n-am pus niciodata piciorul intr-un autobuz, in care n-am fost niciodata agresata ca inainte de-a incepe numaratoarea acestor cinci ani, in fiecare zi asadar imi doresc sa nu fiu nevoita vreodata sa schimb ceva. Oricit ar fi de greu. E. Dar nu se poate mai bine.
Emil Brumaru: Cam tot pe la virsta la care povestesti ca ti-ai dat demisia, poate chiar mai devreme, dupa vreo 12-13 ani de medicina la tara, mi-am luat doar masina de scris “Consul” portabil si-am plecat din Dolhasca. Am fost cumva si “favorizat” de intimplarile destul de dure pe care le suportasem in 1975. Oricum, pina prin februarie 1983 nu am mai lucrat nicaieri. Atunci, in 1975, conducerea de la Falticeni, raion din care facea parte comuna Dolhasca, mi-a trimis o scrisoare oficiala la Iasi, rugindu-ma sa le expediez si o demisie scrisa, pentru a-mi elibera, in conditii cit de cit onorabile, Cartea de munca… Altfel, o eliberau ei, nu era bai, insa la un alineat de lege care m-ar fi defavorizat daca as mai fi dorit sa functionez ca medic pe undeva. Mai clar, se inlatura suspiciunea, ma rog, interpretarea nasoala ca as fi fost dat afara din serviciu. I-am ascultat, desi in mintea mea stiam ca o terminasem definitiv cu perioada de “dom’ doctor”. Ca sa nu uit, cei ce nu stiau ce-i cu mine, ca scriu… si alte chestii de astea dubioase… cu versuri, mi se adresau pina prin 1989, in Iasi, cu “dom’ inginer”, pe urma, nu pricep de ce!, cu “dom profesor”. Niciodata nu mi s-a spus “dom’ avocat”! In primii ani de liber profesionist mi-am procurat si un birou mic, simplu, cumparat ieftin de la cineva care-si schimba mobila si l-am carat cu taica-miu prin oras, cam jenati, ca si cum l-am fi furat, intr-o dimineata devreme, acasa. Scriam zilnic, la birou, scrisori. Versurile insa le faceam intr-un fotoliu larg, galben, comod, cu picioarele intinse pe un scaun pe spatarul caruia zaceau teancuri de haine, folosind caiete de geometrie si creioane moi, indemnat, incitat de infundarea grafitului untos in fila proaspata. Le incepeam pe strada, in gind, in plimbarile nesfirsite, de unul singur, pe la periferiile orasului, si le transcriam din memorie, mai adaugind, mai taind, mai schimbind totul…
V.D.N.: Nu-i mereu chiar de invidiat traiul asta. Sint si bune, si rele. Dar nu l-as da pe nimic. Imi amintesc anul cind m-am angajat prima oara, dupa facultate – de groaza mi se parea cum se duc zilele, aiurea-n loboda, ma trezeam la 5 si ma intorceam frinta la 4, aveam colege mai mari cu zece ani ca mine care deja calculau cit mai au pina la pensie! Sa visezi sa se topeasca anii, ce monstruozitate, cind eu transpiram noaptea de spaima ca trec minute! Nu, nu era de mine. Prima evadare din sistem am comis-o in ‘96, cind am rupt-o cu toata matematica si tehnica… Au mai trecut zece ani pina la ruptura din 2006. Nu-i de invidiat, daca te gindesti la program si la salariu. Fiindca nu te da nimeni afara seara din birou, iar salariul pleaca in fiecare luna de la zero. Dar nu te gindesti la asta, te gindesti la pervazul ferestrei, la buturuga traversata de melc, la adierea de martie. Ultimii ani, incluzind fabulosul 2007 petrecut in Sibiu, nu i-as schimba, cum ziceam, pe nimic. Chit ca acum situatia e mai albastra ca oricind. Dar albastrul meu e mai albastru ca al altora.