Sa se mai mire cineva ca Revolutia franceza a fost atit de furioasa. In orice caz, spre gloria lui Armand, se pare ca nu era o loaza. Ii placeau mai mult capa si spada, dar “avea o parere foarte buna despre oamenii de litere si renunta cu placere la activitatile sale cotidiene ca sa li se alature” (d’Olivet). “Marchizul de Coislin stot Armand al nostru, adicat vorbeste foarte bine si foarte just. Dar n-am auzit nimic din partea lui in materie de elocventa, in afara unei scurte tirade pe care a rostit-o in fata Adunarilor din Bretania cind i-a venit rindul sa le prezideze. In rest, ii pasa mai mult de razboi decit de scris.” (Chapelain) Asa a ajuns locotenent al regelui, apoi locotenent-general al armatelor regale si asa mai departe. Ducele de Saint-Simon are mai multe de spus, pentru ca el e unul dintre francezii aia care si-au petrecut toata viata spunind: Armand era “un om mic de statura fara o expresie anume”, onorabil si drept si fidel (parca puteai sa fii altfel in Franta de-atunci), “de o politete atit de excesiva incit te intrista cu totul”. Saint-Simon povesteste apoi citeva istorii comice cu o saltea, un deget rupt, o caleasca si niste cameriste.
Martie 2011. Tinarul Nicolas Callegari isi anunta candidatura pentru fotoliul academic lasat gol de Maurice Druon. Are 27 de ani, e secretar general adjunct al Clubului Noul Secol (pepiniera de socio-gaullisti), recunoaste ca nu-l recomanda absolut nimic in afara unei corespondente asidue cu Maurice Druon si iubirea neconditionata pentru limba si literatura franceza, scrie pompos si inutil. Avem si noi un Nicolas C. al nostru. Doar ca il cheama Luigi B. Cunoscatorii vor intelege despre ce vorbesc, necunoscatorii pot dormi in continuare linistiti, n-au pierdut nimic.