Alejandro Gonzalez Inarritu revine dupa Babel cu un film in care santajul sentimental aplicat spectatorului e acum pe fata. Duse sint armoniile dramaturgice, volutele savante prin care scenaristul cu care a colaborat pina acum, Guillermo Arriaga, ne demonstra ca un fluture care da din aripi la Beijing poate provoca un uragan la celalalt capat al pamintului. Arriaga isi face acum filmele lui, iar Inarritu s-a scufundat pina la git intr-o retorica sumbra, potrivit careia purgatoriul e pe pamint si singura noastra eliberare e moartea. Biutiful e puternic pentru ca se sprijina pe un actor extraordinar si pentru ca are in spate profesionalismul regizorului si dorinta sa de a fi cit mai autentic, dar parca prea mult savureaza dezastrul. Desi iti da impresia realitatii, e tot atit de intunecat si de negru pe cit sint de roz comediile romantice americane.
Feminismul in toate
Pentru ca veni vorba de roz, Made in Dagenham il foloseste cu prisosinta pentru ca actiunea sa e plasata in anul 1968 cind cele 187 de cusatorese, singurele femei din filiala Ford a localitatii britanice Dagenham, pun de o mica revolutie si reusesc, aproape din intimplare, sa obtina salarii egale cu barbatii. Spre deosebire de comediile dramatice cu care ne-au obisnuit englezii, in care plingi si rizi in acelasi timp, dar nu-ti pare rau pentru ca partea sociala e mereu imblinzita si sustinuta de umor si de tandrete, in filmul lui Nigel Cole lucrurile nu merg prea bine. Scenariul e mult prea in unghiuri drepte si replicile suparator sau amuzant de sablonarde (depinde de dispozitia spectatorului). Tot ce ne mai poate tine in sala e jocul actorilor. Pe Sally Hawkins ati remarcat-o din Despre fericire si alte nimicuri/Happy-Go-Lucky, de Mike Leigh. Nascuta in 1976, e marea descoperire a ultimilor ani din Marea Britanie. Fara a fi o frumusete, are umorul, sensibilitatea si forta unei Shirley McLaine, fiind in stare sa se achite de roluri dificile care combina comedia cu drama. Aici face, saraca, tot ce poate si chiar te convinge, dar nu ea a scris scenariul.
Sally Hawkins este, asadar, Rita, o tinara muncitoare care din figuranta la o sedinta cu conducerea devine din intimplare lider sindical si motorul intregului film. Felul delicat al eroinei de a se purta, forta pe care o gaseste in chiar slabiciunea si timiditatea ei o transforma intr-o eroina credibila, sabotata insa de o poveste atit de stereotipa incit nici nu mai pare adevarata. Feminismul se revarsa din toate colturile. Peste tot vezi femei neapreciate de barbati. In replica, aproape toti barbatii din film sint misogini. Pina si sotul Ritei are o criza, dupa ce facuse pe gospodina ca ea sa mearga la greve. (Dar se vindeca rapid cind lacrimeaza ascultindu-i speech-ul de la intilnirea liderilor de sindicat din zona.). Made in Dagenham ar fi putut sa mizeze pe perioada anilor ‘60 si sa critice moravurile vremii, asa cum o facea American Beauty, folosindu-se de toata recuzita si culorile din dotare. Dar filmul nu e nici comedie si nici drama, desi ar vrea sa fie si una, si alta. Are o singura gluma (pentru ca e una singura, n-o mai spun), iar continutul dramatic e diluat intr-o supa pastelata. Poate de aceea se elimina repede.
Biutiful. Regia: Alejandro Gonzalez Inarritu. Cu: Javier Bardem, Marciel Álvarez, Hanaa Bouchaib
Made in Dagenham. Regia: Nigel Cole. Cu: Sally Hawkins, Bob Hoskins, Miranda Richardson