Dupa revolutie, Mircea Cartarescu parea sa nu mai fi scris poezie, sau, cum spune el undeva, sa o fi scris doar in proza, una de o calitate adesea exceptionala. Poemele din Nimic, scrise intre 1988 si 1992, sint o marturie pe viu a pierderii vocii sau a metamorfozei ei in altceva. Poezia se face acum din pierderea, disparitia sau renuntarea la poezie.
Intr-un fel, motivele renuntarii fusesera anuntate din volumul Dragostea, mult mai retinut totusi in a striga acest lucru inca de la coperta, asa cum face cartea din 2010. Volumul din 1994 nu facea explicita ruptura, impartit cum era inca intre viziunile din prefiguratul Orbitor si imaginile fericirii casnice descoperite de Mircea alaturi de Ioana si “draga Cri”, intre vizionarismul dezlantuit din Norul cu mufe (psihedelic Sgt. Peppers cartarescian) si amutirea locvace din Rana (amintind de White Album). Autorul insusi se arata misterios, vorbind despre “optzecismul trecut de copt” al cartii, adica invinuind utilizarea in exces a unei formule care isi pierduse prospetimea, fara a aminti o saturatie fata de poezia insasi. Dar evenimentul prin care un poet renunta pur si simplu sa scrie, in loc sa “reinventeze poezia” pe cont propriu este unul traumatic, iar trauma lipsea din acel volum aproape cu desavirsire.
O pace polemica
Cartea de fata, alcatuita tocmai din poemele crizei, intr-un montaj elocvent, restituie cititorului ceea ce acesta, voyeur fara remuscari si fara raspunderi, credea ca i se cuvine. Majoritatea poemelor din carte continua linia din Citeva cuvinte pentru Ioana, pun adica problema fericirii ca tema literara imposibila. Cum sa scrii poezie despre ceva neliric, despre ceva care nu a dat, in toata istoria literaturii, decit poezie proasta? Volumul nou aparut al lui Cartarescu se umple de o pace polemica, filmind cu indirjire banalul nu pentru ca e expresiv, ci pentru ca descrie o perioada de fericire. Cartarescu scrie lungi texte in care “nu se intimpla nimic”, in care tinarul sot ii pregateste sotiei apa pentru spalat, pe vremea consumului rationalizat, sau in care cuplul iese la plimbare “cu tricouri la fel” prin Bucurestiul delabrat al tranzitiei, de asta data deloc mitizat, nici macar ironic. Plimbarile prin Teiul Doamnei nu mai au nici un corespondent cosmic, zeppelinele nu mai plutesc peste Bucur Obor (“In fata spitalului studentesc vine un damf de gudron fierbinte/intr-adevar se toarna asfalt, sint doua masinute simpatice, patratoase, de/turnat asfalt, galbene cu negru,/casc gura la ele si-mi doresc una din ele”). Uneori mai este tematizat gestul de a privi sau a scrie, ca in proza lui Nedelciu: Filmez Calea Mosilor cu o camera video Panasonic, Diapozitiv color in Parcul Circului sau Fiindca refuz sa mai scriu despre ce n-am trait, scriu despre dimineata asta de septembrie ‘89 (singura concesie sint rimele). De obicei insa, poetul nu rezista pina la sfirsit cu lectia de banalitate si lanseaza invective ale dragostei tradate, alegindu-si drept tinta cititorul nu atit ipocrit, cit prea lipsit de reactie: “primeste acest poem imbecil, cititorule/atit de des jignit cu poeme bune./mi-e mila de tine,/tipesa amatoare de poezie,/adolescent semipederast./hai, plimba-ti dosul prin magazine,/cara-te la Baneasa,/lasa dracului cartea asta”. Nu aici zace insa autenticitatea acestor texte care isi refuza verva, atit de prezenta in volumele anterioare. Poemele se termina uneori in glosolalie (cuvint cartarescian!), bolboroseala, alteori printr-o ruptura taioasa de ritm, intr-un poem ca Mi se pare ca imi duc viata: “trece o scolarita./traiesc si eu, M.C. fost poet, si ascult/muzica turceasca de la vecini s…t pentru mine lumea va lua sfirsit/foarte repede, poate acum//nu acum”. Un scurt text sec e un fel de capat bacovian al rostirii poetice, daca n-ar semana atit de mult cu o gluma optzecista, este Ce am inteles traind: “viata”. In alt loc, un inceput de poem, antiliric, antidostoievskian, care prefateaza poetizarea “vietii pur si simplu”: “frumusetea va fi asa si pe dincolo/sau nu va fi. pai nu va fi”.
Multa muzica
Foarte multa muzica se aude in acest volum, incepind cu excelentul moto din God al lui Lennon. Beatles, citati peste tot, sint mai ales o emblema pentru ratare si depresie, de pilda in Lasa sa fie: (“cind ma aflu pe mine in vremuri de necaz/maica-mea Maria vine la mine/spunind vorbe de-ntelepciune: lasa sa fie”). De fapt, muzica e si ea o forma de renuntare la poezie, fie prin imbratisarea artei ca divertisment pur si simplu, fie ca fabula a ratarii marilor legende, de la Paul McCartney la “Zimmerman”, “Pe cind facusem Aer cu diamante/ma credeam Lennon, dar acum stiu:/n-am fost Lennon, ci Ringo,/Ringo, tragind la masea intr-un bar imputit/si povestind a milioana oara/cum a fost el un Fab,/desi…”.
Dar altele sint totusi “Greatest Hits” ale acestui nou (si ultim) album cartarescian de versuri. In Cum stau, Nori peste blocul de vizavi, Te rog, Sabato ar fi luat-o ca prevestire, Visul meu e un magnetofon, Femeile, Miros de frunze uscate si Occidentul, Cartarescu scrie citeva din cele mai bune poezii ale sale. Si nu e o intimplare ca toate se afla mai in proximitatea dulcelui stil pe care acelasi poet il construise, spectaculos, in anii ‘80. Nu-mi dau seama daca este un semn de forta sau de slabiciune. Oricum ar fi, daca volumul de fata reprezinta o granita, este firesc ca marginea teritoriului poetic sa pastreze urme ale autoritatii care o guverneaza.
Lepadarea de vizionarism se face tot cu ajutorul aparatului de visat care a scris Poemele de amor si Totul. Metaforismul de odinioara, mistica universurilor paralele si a chakrelor incarcate energetic sint acum intoarse pe dos, dezmintite in mod repetat, pedepsite si umilite. Din trecut vin niste refrene cunoscute, cintate acum in bataie de joc, subminate ironic: “impodobeam atunci toamna cu diamante: o gagica/mi se pare cu plete (sau manusi?) de diamant./totul era de diamant pe atunci/si daca oamenii defecau/faceau diamante, zornaind in closet”. Cartarescu il ia in balon pe “M.C., fost poet”, “marele maestru al finalurilor de poem”, dar nu rezista sa se foloseasca de el. In cele din urma, din aceasta poezie a dezastrului iese o comedie strasnica a Poheziei cu vechile ei pretentii si falsele ei acreditari. Marele maestru iese din scena, coplesit de blestemul normalitatii: “cind am fost silit sa am apartament si servici/desi crezusem ca viata n-o sa ma-ncapa/cind m-am umplut de alunite si tumorile benigne ma sapa/cind citesc dostoievski si nu mai tresar/cind eu, minunea lumii, stau la coada la aprozar”.
Vechi trucuri poetice
De mare efect este miscarea prin care vechile trucuri poetice sint folosite acum pentru a distruge arsenalul de metafore din care provin. In Nori peste blocul de vizavi, o serie de teofanii posibile este convocata pentru a sublinia tocmai impotenta, eroarea, esecul. “Nu pot misca acul busolei doar concentrindu-ma./Am incercat. Nu sint in stare./Nu pot transmite imaginea unei carti de joc. Am incercat”. De aceea, incercarea nihilistului de a distruge simbolic lumea, intr-unul dintre poeme, gest zadarnic, masurind inadecvarea personajului la dimensiunile universului in care traieste, va esua si ea: “am vazut odata un capac de bere/pe asfalt – ma intorceam la doua noaptea de la –/si mi-am zis ca-i butonul care-ar arunca in aer/totul – lumea, noaptea, absolut tot:/am strins ochii si-am apasat pe capacu-acela cu toata talpa”. Lumea intuita, revelatia asteptata, pe care ideea de poezie vizionara o are inscrisa in codul genetic, se dovedeste o pacaleala. “Nu exista iluzia./Mintea mea e oglinda plana a lumii. Plana, plata./Nici o zgirietura./Nici o viata anterioara, nici o faptura ectoplasmatica./Nici Agarthi, nici Shambala/nici Maya, cit despre vise/ele sint doar cosmetice pe nimic”.
Imaginile acestea au o forta extraordinara, insa ea vine din trecut. Forta lor se extrage tocmai din lumea pe care vor sa o distruga. De aceea, folosind o (alta) imagine, as asemana gestul violent din aceasta carte cu aruncarea unei grenade intr-un depozit de munitii. Un soi de paricid.
Mircea Cartarescu, Nimic, poeme
(1988-1992), Editura Humanitas, 2010
Galerie foto
