Nu s-au scurs mai mult de o mie si ceva de zile de cind Dumitru Dragomir, starostele smecher al campionatului romanesc, zimbea satisfacut c-a reusit sa vinda extraordinar de bine o imagine usor intrata la apa a fotbalului autohton. O imagine care se hranea, inca, din performantele internationale din 2006 ale celor doua echipe ce jucasera un sfert de finala in demult disparuta Cupa UEFA.
Astazi, macar in privinta drepturilor de televizare, s-a facut intrucitva dreptate: strinse cu usa de criza economica si de micsorarea dramatica a pietei de publicitate, canalele romanesti au spus “pas!” la doua treimi din oferta Ligii Profesioniste. Asta e explicatia de suprafata, detectabila, ca Marele Zid, de pe Luna. Explicatia de profunzime e legata de un alt cuvint-cheie: “teapa”. E o teapa pe care televiziunile romanesti au imbratisat-o voios in 2008, gindindu-se, probabil, ca fotbalul se hraneste dintr-o alchimie secreta, ce genereaza bani cu caruta. Sumele absolut aiuritoare vehiculate atunci nu s-au intors in conturile trusturilor de presa sau ale operatorilor de cablu. Mai mult, unii dintre acestia din urma – vezi cazul RCS-RDS – au mai facut si investitii aditionale, lansind cu tam-tam posturi de sport care, astazi, “beneficiaza” de audiente pe care e mai bine sa le treci la capitolul “confidential”.
Recenta licitatie pentru drepturile de televizare ale partidelor de fotbal nu a facut decit sa readuca lucrurile la normalitate. Si, in acelasi timp, sa oficializeze, indirect, ceea ce vedem cu totii de citiva ani incoace: fotbalul nostru seamana cu un ziar ce nu reuseste sa se “dea” la taraba, decit daca vinde si altceva in afara continutului sau de baza. Daca ziarele se vind pentru concursuri sau pentru carti, fotbalul se vinde pentru scandalurile din jurul sau. Scandalurile insa au un efect parsiv: te hranesc intens doar pentru o scurta perioada de timp si nu consolideaza ceea ce oamenii de marketing spun ca se cheama “valoare de brand” si “valoarea resurselor umane”. Cu alte cuvinte, fotbalul romanesc nu si-a cistigat nici un capital de incredere in rindul pasionatilor sai. E ca atunci cind consumatorii recunosc cu usurinta un iaurt aflat pe raftul unui supermarket, de cind au aflat ca “specialistii” din fabrica scapa coji de seminte in recipiente. Il recunosc fara probleme, vorbesc despre el pe acasa, dar nu l-ar cumpara nici batuti.