Probabil medita de mai multa vreme, discret, asa cum obisnuieste, la proiect, asteptind timpul si trupa potrivite. Le-a gasit la Sibiu, unde a izbindit si cu alte ocazii, oferind, pe 1 aprilie!, o premiera la care am ris cum n-am mai facut-o de multa vreme la teatru. De la Pyramus & Thisbe4You, spectacolul lui Alexandru Dabija de la Odeon, incoace. Partizan al textului clasic, Purcarete l-a respectat cu fidelitate si pe al lui Caragiale, pina la punct si virgula, ridicind pe fundamentul verbal un spectacol ale carui inventii se origineaza in replici. Mizanscena e perfect sferica: din culise da marche-arriere un camion de unde figurantii scot la iveala elementele de decor care mobileaza activ spatiul de joc, iar la final totul este strins si evacuat in acelasi mod. E un anunt subinteles de genul “Vine circul!” si chiar vine, desfasurindu-se vreme de aproape doua ore, echipa expunind cu firesc si placere o sarabanda de intimplari hazlii. Convingator in regie e faptul ca reprezentatia pune in valoare litera autorului, comicul piesei, dar il si aditioneaza cu mijloace tipic spectaculare.
Succesiunea de tradari in amor din mica lume de mahalagii scapatati e localizata in “frizaria model Nae Girimea”, epicentrul cutremurului carnavalesc din care finalmente nimeni nu iese in paguba emotionala. Silviu Purcarete a fost extrem de atent la toate intentiile piesei si le-a evidentiat cu rigoare si acuratete. Desenul scenic e precis, nici un detaliu nu e in plus ori in minus. Entropia sarbatorii populare la care ne face parteneri e gestionata cu exactitate, cu grija la amanunte. E, finalmente, un portret de grup al unei lumi definite prin decalajul dintre ceea ce este cu adevarat si ceea ce se straduieste sa para. Lumea aceasta asaza covoare persane direct peste pamintul lutos, un strat gros pe intreaga scena, poarta incaltari si haine scumpe, dar se descalta la intrarea in frizerie caci se simte mai bine in pislari sau gumari. Berile, mirosul de mici, mincatul recuzitei consumabile (cirnati, ceapa, cas, ridichi, varza calita) sint pe bune, nu mimate, completind realismul originar. Exista citeva momente antologice in spectacol, unul dintre ele fiind aparitia lui Nae Girimea (Nicu Mihoc), evocind stilistica comediilor mute: costumat elegant, cu o mustacioara a la Charlot, traverseaza scena agale, pozeaza spre public cu un zimbet de fante, accesorizat cu o combina muzicala alba, din boxele careia rasuna acordurile “Castei Diva” din Norma lui Bellini! “Curat ca la Norma”, va spune ceva mai tirziu, cind arbitreaza meciul Mita-Didina, imprejurare in care capacul mini-combinei se deschide precum gura unei soprane si incep sa rasune niste acute semnificative pentru confruntarea amantelor!
Ritm si vivacitate
Cunoscuta creativitate a lui Purcarete nu se dezminte nici acum, fiecare secventa a spectacolului uimindu-te prin ceva. Parodic, Cracanel (Adrian Matioc) fugareste din multimea prinsa in sarbatoare, un copil costumat exact ca Pampon (Constantin Chiriac), defulindu-se astfel pentru inegalitatea fizica si chelfaneala incasata anterior; Mita Baston (Ofelia Popii) e o republicana impiedicata, ba primind o usa in cap, ba poticnindu-se in denivelarile solului si cazind, ba fiind aruncata in maldarul de nylon strins de gunoieri; legatura ei cu Nae e electrizanta, la propriu, din atingerea lor sarind scintei; Didina Mazu e multiplicata cu trei (Cristina Ragos, Raluca Iani, Serenela Muresan), sugerind pofta insatiabila de amante a frizerului si satisfacind tentatia de coralitate a regizorului; masivul Pampon inghite cite-o pastiluta, vulnerabil la alergaturi si situatii de criza, caci “sufar de batai de inima”; Cracanel e asortat vestimentar cu Mita, purtind blanuri identice, numai ca, in nebunia carnavalului, desiratul o imbraca pe cea de marime mica, devenind inca si mai caraghios. Corul, nelipsit din montarile lui Purcarete, e compus aici din participantii la sarbatoarea populara si din mica orchestra, “D´ale band”, ce sustine instrumental un fragment cu calitati de hit, caci, desi simplu, de doar citeva masuri, nu ti-l mai poti scoate din cap!
Autentic efort de echipa, D’ale Carnavalului mai are o calitate esentiala, omogenitatea. Partea scenografica, cea actoriceasca, coloana sonora se sprijina reciproc, constituind un material scenic unitar. Joaca improvizatoare a fost fecunda. Scenografia lui Dragos Buhagiar e dinamica, spatiile se nasc succesiv, in functie de nevoile actiunii teatrale, sint multiple, se metamorfozeaza. O usa banala, un scaun de frizerie, un gratar, niste lazi cu sticle ori trei-patru mese au capacitatea de a delimita si defini perimetre distincte, pasind publicului sarcina completarii prin imaginare. Muzica lui Vasile Sirli e, ca intotdeauna, un univers sonor in suportul celorlalte.
Desi gaunoase, personajele caragialesti din spectacolul sibian iti devin simpatice. Asa le trata si autorul lor, fara concesii, dar cu atasament, invitindu-ne sa ridem de ele, de fapt, cu ele, si sa le iertam. Tot astfel le infatiseaza si Silviu Purcarete, utilizind nota potrivita de abordare. D’ale Carnavalului are ritm, vivacitate, te tine prins pina la final. Cind iti pare rau ca se sfirseste.