Vreau sa spun: nici daca as fi fost ungur, eschimos sau malgas, nu cred ca as fi fost “patriot”. Cind sint in strainatate ma simt acasa; cind sint acasa, mi se intimpla sa ma simt strain… De cite ori calatoresc (si, slava Hazardului, nu pot spune ca nu calatoresc!), daca nu sint “incoltit”, birocratic sau altcumva, nu spun ca sint roman; nu din “rusinea de a fi”, ci din insignifianta de a fi: are, oare, vreo importanta ca sint roman, si nu ungur, eschimos sau malgas? Pasaportul spune ca da. Dar asta nu ma impiedica sa ma consider – naiv, poate – cetatean al lumii. Si sa ma comport ca atare.
Intr-o lume tot mai globalizata, patriotismul e un atavism – cum sper sa devina si cetatenia. Si-apoi sa cada, precum coada maimutei.
Pina la urma, recunosti patriotismul dupa umflarea jugularei atunci cind se pomeneste numele tarii in care te-ai nascut. Ca este iubire sau ura, e acelasi lucru. Patapievici, cind a scris Politice, a fost patriot; idem Cioran, in toata opera sa romaneasca. Iubirea-ura de tarina de pe talpi poarta numele de “patriotism”. Dar cred ca acest sentiment (caci patriotismul nu este decit o emotie devenita ideologie) nu ar trebui sa inspire mari pasiuni, ci mici indiferente.
Cred – sper – ca ne indreptam spre un viitor in care aceasta “mare pasiune” sa dispara, fiind inlocuita cu o mica indiferenta. O lume “cool”, relaxata & sofisticata, fara talpi goale & fara tarina pe ele, in care tara de origine sa fie la fel de insignifianta ca marca pantofului pe care-l porti… Oh, sorry, marca pantofului este mult mai importanta: Bally sau Clujana nu e acelasi lucru totusi!
(Textul a fost scris pentru dosarul “Noi sintem romani”, aparut in revista noastra in anul 2005)
Ce era cool pentru studentul a.l.s.?
Sa se imbrace in negru cind a murit Lennon, impreuna cu o colega-iubita, in “semn de solidaritate”! Sa nu se “afilieze” grupurilor, ci sa creeze un grup – ca un club – in care vroiau sa intre multi, dar cei care reuseau sa intre erau alesi pe sprinceana… Ma rog, smecherii d-astea. Evident, intre 1979 si 1983, conceptul de “cool” nu exista. Noi il experimentam – care-i cuvintul ala? – empiric. Eram proto-cool si habar n-aveam. Si nu auzisem (desi ar fi trebuit!) de unul dintre cele mai cool personaje din toate timpurile: Quentin Crisp, cel care i-a inspirat lui Sting piesa Englishman in New York; a murit in 1999, inainte de-a implini 91 de ani… El a dat – cred – cea mai cool definitie a conditiei umane din cite cunosc; ideea nu e neaparat teribil de originala (ce e “original” in aforismele despre Vieatza?!), dar suna brici: “Life is a funny thing that occured on the way to the grave” (“Viata e o chestie amuzanta care-a rasarit in drumul spre mormint” – n.r.). Accentul – te-ai prins – pica pe “funny”. Ideea fiind ca, daca te-ai prins ca Vieatza e “funny”, ai toate sansele sa fii cool; daca nu, nu.
(Un dialog pe mail intre Alex. Leo Serban si Cristi Neagoe, publicat in “Suplimentul de cultura” in cadrul dosarului “Ce e cool in cultura romana”)
“La modul teoretic exista oricind aceasta posibilitate de a accesa oricare dintre filmele care au fost facute in cinema de la inceputuri, de la fratii Lumiere (1895) pina alaltaieri, pina ieri. Citi dintre noi insa mai avem timp si, cum spuneam, dispozitie sa vedem toate aceste opere? Ceea ce ar fi trebuit sa fie o transmitere a cinefiliei de-a lungul timpului se blocheaza in mici momente in care, in cel mai bun caz, reusim sa trecem in fuga prin fata unor filme.”
– ALEX. LEO SERBAN
Filmele ramase in memoria colectiva
“Habar n-am cite sint. As zice – asa, fara sa ma gindesc prea mult, «la prima strigare» cum ar veni – oricare film cu Charlie Chaplin, apoi Pe aripile vintului, Casablanca, La dolce vita, Unora le place jazzul, Pasarile (sau Psycho?), Nasul, Rocky, mai aproape de noi probabil ca Pulp Fiction, poate ca Basic Instinct, cu siguranta Titanic… Pe noi ne-au marcat destul de mult filmele sovietice – de la Al 41-lea, Zboara cocorii, pina la Tarkovski si filmele lui Nikita Mihalkov. Dar cred ca argumentul este: ce filme pot fi «recunoscute», dintr-o privire, de oameni care traiesc oriunde pe glob, de la Valparaiso la Vladivostok si de la Torino la Tokyo, trecind prin Calcutta si Canberra? Nu sint prea multe, din pacate; «memoria colectiva» este din ce in ce mai scurta…”
– Alex Leo Serban
“Nu stiu daca «trebuie», neaparat, sa citim «despre filme» (in fond, ne putem intreba de ce trebuie sa citim, punct!), dar cred ca trebuie sa avem incredere in parerea scrisa a expertilor unui domeniu: sint cei care au vazut, citit, ascultat atit de mult la viata lor, incit faptul ca ei mai vibreaza la unele opere e un semn ca acele opere sint intr-adevar remarcabile. Si invers: trebuie sa ai curajul de-a scrie – impotriva curentului dominant – ca un film, sa zicem, la care a «pus botu’» (ca sa fiu in «jargon»!) toata lumea este prost… El poate fi «bun» doar pentru cineva care n-a mai vazut niciodata un film – pentru ca, uite, se misca acolo niste oameni pe pinza!! Dar povestea a mai fost spusa de enspe mii de ori, si uneori mult mai bine. Daca nu stii asta, esti «curcanul» producatorului acelui film.”
– Alex. Leo Serban
Citatele din paginile 3-9 atribuite criticului de film Alex. Leo Serban
provin din interviuri acordate revistei noastre si din conferinta
“Si totusi de ce vedem filme”, sustinuta in 2008 la
Teatrul National Bucuresti.