Cuvintul cu pricina era ajutat si de dictionar. Care nu-l lasa sa se zbata-n zona neutralitatii din punctul de vedere al sensului, dindu-i clar inteles pozitiv de vreme ce-l definea drept: “transformare politica, economica, sociala, culturala, cu caracter limitat sau de structura, a unei stari de lucruri, pentru a obtine o ameliorare sau un progres”. Ameliorare deci, progres deci. Suna bine, era datator de sperante. Un cuvint bun. Un cuvint sanatos. Un cuvint numit reforma. Caci asupra lui, asupra destinului acestui termen, “reforma”, ar merita poate sa meditam putin in momentul actual.
Cred ca n-a fost greu sa sezizati cum, in ultimii doi ani, toate timpeniile facute de guvernanti au fost puse sub umbrela ampla, protejata de dictionar, a acestui cuvint. Sute de mii de angajati lasati pe drumuri? Reforma! Vreo doua sute de mii de intreprinderi mici si mijlocii bagate-n faliment prin “impozitul forfetar”? Reforma! Pensii micsorate, limitarea salariilor profesorilor, reducerea cu un sfert a tuturor salariilor de bugetari, TVA crescut, inflatie, explozia preturilor samd? Nimic altceva decit re-for-ma!
Saracul cuvint, oropsit in felul asta, a facut implozie. S-a strins in el insusi, gituit, sufocat, s-a ghemuit tot mai rusinat prin diverse colturi, pina cind nu s-a mai putut opune trendului, acceptindu-si soarta: desi dictionarul il mai lasa inca sa se-agate de acel bine pe care, prin sens, il promite, in ochii opiniei publice nu mai are nici o sansa. E compromis definitiv, poate sta oricind alaturi de cuvinte rele, afurisite, chinuitoare, de acele cuvinte pe care, uneori, ne e frica sa le mai rostim, asa incit miscam doar din buze in forma literelor ce le compun, ne facem o cruce si scuipam de deochi. “Reforma” – abia soptit; apoi un sanatos: “Doamne fereste, duca-se pe pustii!”. Cu variatii, functie de persoana: “Fie la altii!”; “Arza-l-ar focul!”; “Minca-l-ar riia!”. Etc.
Politicienii actuali insa n-au observat inca trendul. Ei continua calce pe cadavrul acestui termen, ca si cum i-ar mai salva intr-un fel definitia de dictionar. Mai nou, spre exemplu, ministrul Sanatatii, Cseke Atilla, dindu-i un vag accent insolit, pronunta cuvintul in scopul de a justifica stupida masura de inchidere sau reprofilare a nu mai putin de 67 de spitale. N-as comenta intentia in sine. Ca in mai toate situatiile in care Guvernul s-a folosit de bietul cuvint, un soi de justificare ar exista. Da, erau prea multi bugetari, asa ca unii trebuiau concediati; da, existau multe firme evazioniste, asa ca unele trebuiau eliminate; da, citeva spitale stateau sa se darime, deci trebuia facut ceva. Numai ca, stiindu-se sub protectia marelui cuvint, de fiecare data cind au purces la treaba, guvernantii nu s-au gindit sa separe griul de neghina, era prea complicat. Asa ca au ajuns la o solutie simpla: au dat pe apa simbetei tot griul amestecat cu boabe de neghina. Si s-au spalat pe miini.
Cam asa s-a intimplat si cu “reforma” ministrului Cseke. A taiat de pe-o lista niste spitale, care cintareau greu la buget. Unele pentru ca stateau sa se darime – si-atunci, mai bine le darimam noi, decit sa le renovam. Altele, pentru ca nu mai aveau cadre medicale – si ce, e vina noastra ca au fugit in strainatate pe multe mii de euro, tocmai atunci cind noi ii “reformam” reducindu-le si alea citeva sute de euro pe care le luau aici? In fine, o multime de spitale au fost taiate din condei pentru ca… pur si simplu, asa. La reforma mai cad si victime inocente, ar zice o zicala moderna. La noi, zicala e insa mai aspra: la reforma, ii terminam pe inocenti, ca sa cada printre ei si cei citiva vinovati…
Sa ne-ntoarcem, pentru final, la un alt inocent. La cuvintul “reforma”, adica. In sine, saracul, isi pastreaza puritatea. Isi doreste, el insusi mai mult decit oricine, sa-si recupereze reputatia de odinioara, sa ramina acel fauritor de bine din vremuri recent apuse. Intrat insa in vocabularul curent al politicienilor, cuvintul “reforma” va sucomba, asemenea multor altele. Iar noi vom deveni tot mai saraci nu doar in bani, ci si in lexic. Sub povara lor, a vorbelor mursecate, sfisiate de politicieni, vom intra intr-o noua criza, a cuvintelor. Si n-o sa mai avem decit varianta muteniei. Sau a urletelor de neputinta.
Sint sigur insa ca, fie si intr-un asemenea caz, se vor gasi politicieni care sa observe anumite tonalitati in urletele noastre ce vor putea fi folosite pentru a-si justifica neghiobia.