Problema centrala, ocolita de aproape toata lumea, este ca, dincolo de apucaturile sale extremiste – si teribiliste –, Csibi Barna si-a intemeiat actiunea justitiara pe o realitate istorica. Despre acea realitate ar fi trebuit sa vorbeasca autorii lucrarilor de istorie nationala si ai manualelor de istorie din Romania inainte s-o faca Csibi Barna. Astfel, gestul lui, menit sa inflameze spirite si sa declanseze polemici, ar fi devenit caduc. Daca romanii ar fi stiut ca in 1848 motii ardeleni au masacrat populatie civila, asa cum au facut si revolutionarii maghiari, si daca ne-am fi obisnuit sa ne asumam acest adevar, acum am fi inaltat din umeri. Ce sens are sa mai dezgropi mortii? As putea eu sa ma simt vinovat pentru ceea ce au facut stramosii mei acum mai bine de o suta cincizeci de ani? Uite ca nu ma simt. Recunosc ca a fost regretabil, dar nu pot sa ma simt vinovat, cum nu ma pot simti vinovat nici pentru ca boierii romani au avut robi tigani.
Gestul lui Csibi Barna a fost eficient in primul rind prin valoarea lui jurnalistica: a dezvaluit un lucru nestiut – adica stiut de specialisti, dar tainuit. Dezvaluirea e cea care a adus evenimentele in contemporaneitate. Daca le-am fi cunoscut dinainte, nu mai contau: old news is no news.
Incerc sa-mi amintesc ce am invatat noi in scoala despre revolutia de la 1848 din Tarile Romane si din Transilvania. In minte imi rasare un amestec neclar si neconvingator, pe care banuiesc ca atunci l-am inghitit pe nemestecate: Balcescu, Kogalniceanu, Avram Iancu si ceva cu Kossuth Lajos, care a fost revolutionar maghiar si era prieten cu Balcescu, dar dusman cu Iancu. Foarte confuz. Nu se intelegea prea bine ce voiau unii, ce voiau altii si de ce nu se intelegeau, daca tot erau la fel de revolutionari.
Da, ni s-a explicat ca ungurii voiau sa faca Ungaria Mare si sa-i oprime pe romani, iar romanii voiau, desigur, sa nu se faca Ungaria Mare si ei sa nu mai fie oprimati de unguri. Dar nimeni nu ne-a spus ca unii revolutionari maghiari nici macar nu voiau unirea Transilvaniei cu Ungaria (unul fiind Petöfi Sandor) sau ca unii revolutionari romani au luptat de partea revolutiei maghiare. Si in nici un caz ca Avram Iancu a fost decorat de imparatul Franz Joseph pentru meritele sale de luptator impotriva revolutiei, adica de contrarevolutionar.
Si sigur ca nu ni s-a spus un adevar la mintea cocosului: ca motii ardeleni n-au fost nici mai blinzi si nici mai cruzi decit revolutionarii maghiari, ci exact la fel. Intr-un interviu aparut in revista “Kamikaze” (nr. 12/23-29 martie 2011), istoricul Marius Diaconescu o spune ferm: “Si noi am facut atrocitati. Am jefuit, am omorit, am violat de la 14 ani in sus fara nici o rusine. Am dat foc la casele ungurilor, am spinzurat. Asta a fost revolutia de la 1848 pentru romanii din Transilvania. Dar si ungurii la fel”. Si mai spune un lucru – usor de banuit si de inteles – despre lucrarile de istorie despre acel moment istoric aparute la noi: “Romanii au publicat numai despre atrocitatile maghiarilor, dar despre ale romanilor nu au publicat”. Si probabil ca si maghiarii au facut la fel, dar invers. Usor de inteles din punct de vedere ideologic, dar total neprofesionist pentru un istoric. Ce-i drept, istoria a fost intotdeauna inhamata la caruta ideologiei – nationale sau de alt fel.
Numai ca din cind in cind istoria se razbuna. Si astfel se scrie mai departe.