Mi-amintesc, deja cu nostalgie desueta, de prima vizita “anathemica” in Romania, prin 1993-1994. Anii de inceput a doom-gothic-metal-ului, inainte sa fie melodizat, trecut in mainstream, adulat, finlandizat si fanatizat… (De la fan, nu de la fanatic!) M-am dus cu niste amici la concert, parea ca va fi un eveniment cu impact emotional de calibru, nu biggest band, nici “woodstock-ul” de la Palatul Copiilor, nici “marquee-club-ul” din Mamaia (cu Jack Bruce, Larry Coryell si Alvin Lee carind un pepene, ca-ntr-o secventa celebra), dar ceva pe-aproape. Am iesit din sala dupa vreo trei piese, toti aruncind vina pe responsabilul cu sonorizarea. Pasamite, el era pramatia care stilcea vocea lui (de ce-i retin numele?) Darren White! Clar, la vremea respectiva nu eram pregatit sa asimilez stilul de-a cinta “cu microfonul infipt in beregata”, vorba unui prieten, sau ca si cum vocalistul s-ar stradui sa extraga piesa de metal inghitita din greseala ori la o betie… alba. Toata strofocarea aceea, torturanta pentru urechile mai putin permisive, mi s-a parut exagerata si lipsita de sentiment. Doar constructie, vadit planificata, oarecum in consonanta cu numele ales de fratii Vincent si Danny Cavanagh ca firma, dar… Dar! Evident, nu din cauza sunetului captat parca direct de sub retortele iadului, m-am imbatat atunci pulbere, cu vodca “la caramida” (fratii chimicali din Oradea lansasera mica bomba cu efect devastator garantat pe piata de profil a tranzitiei noastre originale!) si bere la pet. Mult mai tirziu m-am intrebat daca nu cumva mesajele subliminale, despre care se vorbea cam in deridere, ma impinsesera la exces. Ca despre ciuda c-am pierdut seara sau despre “atmosfera muzicala” nici nu putea fi vorba. Nu le simtisem.
Asta o fi explicatia unui soi de aversiune pentru tot ce edita formatia (una dintre cele multe…) din Liverpool, a carei prestatie bucuresteana imi afectase… ficatul. (Apropo: traduceti in romana liver-pool, si nu scapati din atentie organul de sub coasta dreapta…) Ascultam casetele cu noile compozitii doar fiindca Anathema era un nume despre care se vorbea frumos, iar eu banuiam ca pierd ceva, poate esential. Ce anume, tot nu pricepeam. Alte grupuri cintau asemanator, dar cu mult mai putin zgomot de polizor flexibil infipt in tabla unei caroserii de tanc nemtesc din ultimul razboi mondial. Cu ele nu era problema. De exemplu, Tiamat. Ce bucurie si ce inviorare au fost pe mine cind am ascultat prima data Wildhoney! Ca sa nu mai zic de My Dying Bride, a carei muzica sumbra imi curata creierul de toxine, cu neuroni cu tot! Au trecut zilele, saptaminile, deceniile… Am ajuns sa cred ca am o problema de perceptie. Nici o recomandare nu ungea timpanul si organul meu auditiv. Nici repetatele elogii ale amicului din Canada, nici aprecierile moderate, stil Marius Chivu, nici divagatiile poetei X, nici observarile culturale din revista cu nume asemanator. Nimic.
Dar nici garantia lui Steven Wilson, autorul mixarii ultimului album Anathema – We’re Here Because We’re Here (2010)? Ei bine, nici asta, de vreme ce discul a stat citeva luni pe un raft fara sa-mi incite curiozitatea. L-am pus deunazi asa, intr-o doara, numai sa constat cum suna in surround, fiindca m-a cucerit definitiv aceasta modalitate de a distribui muzica…
Am scris: muzica! Vi se pare ca ma contrazic?