Avanpremieră  -    -  

– Fragment –

Totul incepuse cu doua luni in urma, in ultima saptamina a lui iulie, culmea, pe acelasi peron cu numarul 3 al Garii de Nord. Mihai era atunci foarte bucuros, intrase la Medicina printre primii si acum pleca, pentru ultima data ca elev de liceu, sa zicem asa, intr-o tabara. Isi anuntase prietena sa nu vina cu el, avea chef sa cunoasca lume, sa fie liber complet, adica, in termeni interiori, desi nu asa formulase – sa poata agata tipe, sa se desfasoare, sa aiba succes. Avantajul principal, pe care si-l exersase cu atentie, era ca avea tot timpul “textul la el”, cum ii placea sa se laude. Si de multe ori reusea, pentru ca era “altfel”, stia o groaza de lucruri din toate domeniile, de la poeme pe dinafara pina la ultimele glume desantate care circulau, de la capitalele tarilor lumii pina la inventiile lui Edison si exponatele din Antipa. I se parea ca e dreptul lui, la optsprezece ani, sa se distreze, sa uite de iubita din liceu si sa nu-i mai pese de nimic, mai ales dupa ce doi ani invatase zi de zi sa intre la Medicina. Tabara era organizata de atotprezenta si unica organizatie de tineret a tarii din vremea aceea, desi nu avea nici o legatura cu propaganda sau indoctrinarea mascata. Era, de fapt, o asa-numita tabara de creatie, in sensul ca aveau dreptul sa participe cei care aveau, ca liceeni, o activitate artistica recunoscuta in vreun fel. Mergea al treilea an consecutiv, stia cum serile se adunau toti, poeti, prozatori, gastile de la “Enescu” si de la “Tonitza” din Bucuresti si foarte multi de prin tara, din licee de care habar nu aveau – dar si acei oameni erau extrem de misto. In aceasta atmosfera atit de deschisa, in aceasta apropiere generala pe care numai strictetile regimului totalitar o impiedicau sa devina de-a dreptul hippie, intr-un amplasament de camine care si el ar fi putut la un moment dat sa ajunga un Woodstock, Mihai avea sansa sa isi foloseasca textul, poemele si virsta pentru a fi un cuceritor pasional. In plus, de abia astepta sa-si revada prietenii din provincie pe care nu avusese alta ocazie sa-i mai intilneasca.

Cu aceste dorinti si planuri clare in minte, Mihai a ajuns pe la prinz, odata cu o arsita cumplita si cu un geamantan nu prea mare, verde uni, luni 24 iulie, anul de gratie 1989, pe peronul numarul 3 al Garii de Nord. Acolo, pina la jumatatea peronului, s-a imbratisat cu unul si cu altul, a dat doua-trei replici, a cautat un chiosc deschis sa-si cumpere ceva de baut, s-a oprit la un moment dat in compania unui tip pe care il stia de anul trecut, pina cind, dintr-odata, a vazut-o.

Ei bine, credea in dragoste la prima vedere. Citise Adam si Eva a lui Rebreanu, legenda despre Orfeu si Euridice, Romeo si Julieta a lui Shakespeare. Patise la fel in urma cu un an, cind iesise din Cismigiu catre Stirbei Voda si ramasese de-a dreptul consternat in fata unei eleve de la liceul “Nicolae Balcescu”, care astepta in statia de autobuz. Se daduse mai intr-o parte si continuase s-o priveasca pina cind ea s-a suit cuminte in 368. Si-o aducea aminte perfect, ba chiar o rememora din timp in timp: bruneta, cu parul drept pina la umeri, ochii migdalati, genele date cu rimel, sarafanul calcat impecabil, putin peste genunchi, pina si matricola prinsa perfect simetric pe piept, pantofi negri cu toc, picioare cu glezne subtiri si tendonul lui Ahile tandru dar clar reliefat. Statea dreapta, cu o tinuta incredibila, in ciuda faptului ca avea sini care modulau curajosi sarafanul. Ea il privise doar o clipa, atunci cind nu stia ca va gasi privirea lui intensa. Apoi il evitase cu naturaletea din care Mihai avea sa deduca o sumedenie de lucruri. La aceeasi ora, in alte multe zile, el isi facuse drum pe acolo, crezind ca e timpul cind ea pleaca de la liceu catre casa. N-o mai intilnise niciodata, dar credea ca ar fi putut-o recunoaste si din spate, pe inserat si de departe.

De aceasta data nu era eleva de la Balcescu in fata lui, ci altcineva. A avut absolut aceeasi senzatie de gol dureros in stomac, aceeasi aura si halucinatie, deja-vu al unei vieti de iubire fara de care nu se poate, aceeasi cedare completa a tuturor simturilor. Ea a simtit privirea insistenta si, nu ca eleva de la Balcescu, i-a intors-o, intr-un mod pe care Mihai nu il cunoscuse inca. Il intreba si il ardea privirea ei. Ochii ii erau nu feriti, ci dimpotriva, curajosi si exploratori. In nebunia care i se intimpla, Mihai a realizat ca in fata lui nu era o pustoaica, ci o femeie in toata firea, mai in virsta decit el. Dupa secunde bune de fixare reciproca, cele doua priviri s-au spiralat, s-au cuplat, s-au despartit. El a reusit totusi, putin mai apoi, sa observe ca fiinta care l-a electrocutat intr-o clipa s-a suit in acelasi tren, al taberei lui, intr-un vagon din fata. Trenul a plecat, la inceput a nimerit linga Zoe, sefa de la organizatia sectorului 5, pe care o stia de anul trecut. Zoe, desi era mare sefa, era foarte cumsecade, dupa ce il cunoscuse, il lasase sa-i vorbeasca la per tu. Mai incolo, in urmatoarele compartimente, unul, Radu, care cinta folk la chitara, dar nu vorbea mai deloc si doua gemene, foarte vesele, de la Arte Plastice. Pina la urma, Mihai s-a asezat unde i se pastrase loc de catre prietenii cei mai buni – Stancu, Buiacu, Cristofor si Stoian, toti veniti cu insotitoarele lor de moment – cica artiste si ele.

“Tot de voi dau, ba.”

“Ie-te la el”, zise Stancu. “Vai de tine, ba Albulescule, ca oricum nu te primeste nimeni in compartiment.”

“Ooooo, sa traiasca mesterul Albulescu, hai sa ne pupam ca doi batrini pitoni”, se exprima, mult mai curtenitor, Buiacu. Stoian, la rindul lui, se pupa si el, prelung si aproape indiferent, cu gagica-sa. Stoian era unul inalt de tot si gagica-sa, una foarte mica. Ceilalti rideau de ei si isi imaginau diferite prostii. Stoian purta o sapca grena cu un cozoroc lung, pe sub care se nazdravanea cu Irina lui, cea foarte scunda. Mihai nu se abtinu si ii dadu un bobirnac peste cozoroc.

“Cu mare drag salutam pe Stoian si pe scumpa lui Irinuca!…”

“‘Te-ncolo’ de tontolete, Albulescu”, a inginat, renuntind, surprins, la saruturile nesfirsite. “Hai ba-ncoa, nu te necaji’”, se ridica si il imbratisa pe Mihai. Cristofor, prietenul cel mai bun al lui Mihai, il cuprinse direct de dupa umeri – “Ce face dom’ doctor?”

“Ce faci, Albulescu, unde e Ioana? Ca doar n-ai venit singur asa, numa’ sa ne oftici pa noi? “ lovi din nou Stancu. “Daca venea si ea te mai tinea de vorba, nu ne mai bateai la cap.”

“Natintocule, sint singur, na, i-am zis sa stea acasa, ca am chef sa sarbatoresc intratul la facultate. Cind o intra si ea, sa sarbatoreasca si ea.”

“E, nu zice – Ia uite ba, s-au incordat muschii pe Albulescu. Doar tu esti singur dintre noi. Si asa o sa ramii! Tantarantaram – tantam!” urla Stancu.

“Albulescu, ai vazut, e si Zoe cu noi.”

“Am vazut, maestre Buiacu, sintem acoperiti, avem pile la toti sefii problemei. Organizatia sa traiasca. Nu, acuma pe bune, e o tipa super-de-treaba. Tu, Dane, stii, cu prostiile pe care le facem noi, e mai bine s-o avem prin jur.”

“Nu noi, dragule, tu cu Stancu. Parca anul trecut v-ati laudat ca ati smuls steagul de pe cladirea primariei din Bistrita si ati vrut sa plecati cu un tractor de pe marginea drumului.”

“Aoleu, Albulescu, i-ai povestit si lu’ alde Buiacu… Cit de timpiti am fost. Noroc ca n-a pornit tractorul, fratioare.”

“Cu ce sa porneasca, ba Stancule? Nici n-ai gasit firele care ziceai ca trebuie legate. Ai confundat tractorul patriei cu Fordul din filmele cu Mannix, la care te uiti cu ma-ta mare, aia cu cecuri la banca. Sau cece, ma rog, cum zici tu. Mi-aduc aminte cum stateai cu volanul in mina si impingeai din fund inainte, sa-i dai vint.”

“Ba Albulescule, bine ca n-a pornit, ca treceam cu tractorul peste tine, care te uitai la roti si la furtunuri pe dedesubt, ca un bou ce esti!”

“Mai terminati, ba, va rog eu, nici n-a pornit trenul si m-am si plictisit de voi”, se baga si Stoian, pe buna dreptate. Si trenul tocmai se misca din loc, bucurindu-i pe toti din compartiment ca au pornit inca o data aventura lor impreuna.

Mihai a iesit pe culoar si a scos capul pe geam. Ii placea sa priveasca la cum ia trenul viteza si cum scapa, usor-usor, de cladirile gri-murdar ale Bucurestiului, apoi scotea mina pe geam si o facea sa planeze in drumul curentului de aer. Cerul, desi fara nori, era neclar, cu un fel de picla lesioasa in miezul zilei, iar noaptea cu foarte putine stele, a caror lumina era cernuta parca printr-o pinza pe care se depusese gifiiala celor doua milioane de locuitori ai orasului. Betoanele frigeau vara si apasau timplele fragile ale trecatorilor si pina si copacii, putini la numar, se plecau moi, lipsiti de umbra si de adiere. Dintre pasari, nu mai supravietuisera decit vrabiile si gugustiucii, si acestia suferind o involutie – miscarile gitului lor devenisera mai putin ample, coloritul se redusese la o varietate de griuri, zborul era mai jos si in zigzag, se speriau inainte de a gusta din firimiturile aruncate pe trotuare. Probabil ca pentru pasari si oamenii orasului aratau la fel in vremea aceea.

A stat la geam pina cind au lasat Buftea in urma, cu garduri stricate, iarba uscata si case darapanate. In fine, cimpul s-a intins la un moment dat simplu, nesfirsit, dind iluzia unei nemiscari perfecte prin care numai acel animal lung de metal fugea zgomotos cu o viteza egala, catre un vis sau catre un chin.

Stancu era cel mai bun povestitor din grup. Asta si pentru ca avea obiceiul sa infloreasca istorisirile. De fapt, de fiecare data cind depana o intimplare, o garnisea si mai bine cu exagerari de tot felul. De aceea, cele mai apreciate povesti ajungeau cele care fusesera spuse de cele mai multe ori. Mihai, in schimb, nu avea nevoie de tehnica asta, lui, prin traditie, i se intimplau lucruri incredibile, atit de spectaculoase uneori incit, vorbind cu prietenii, evita anumite detalii care l-ar fi facut sa para mincinos. In compartiment, baietii se incalzisera deja, Stoian avea intotdeauna in bagaj ceva combustibil – de data asta un vin de tara, la sticla de un litru. Mai lua o gura, dadea sticla mai departe, o pupa iarasi pe sub cozoroc pe Irinuca. Buiacu se inrosise putin si mai striga, din cind in cind, vorbe culese din folclorul de cartier: “Vino simbata la bal/Sa te pipai personal”. “Sa te simti exceptional”, adauga Mihai, reintrind in compartiment.

“Bai, sa va mai zic una patita cu Albulescu asta primavara”, incepu Stancu. Mihai banuia care e istoria: “Da, ba, tare faza”.

“Albulescu, povestesc eu sau povestesti tu? Hai taci, ca te bagi in fata tot timpul. Las’ ca zic eu si daca ai ceva de completat, completezi. Bai, nenicuta, nu poti sa crezi. Era de 1 Martie sau asa ceva, in Bucuresti se dezmortise vremea, era soare si caldut, vreo 17-18 grade. Albulescu, papagal, umbla cu martisoare sa dea in stinga si-n dreapta.”

“Stancule esti timpit – iar incepi cu de-astea…” zise Mihai.

“Hai, ba, nu te oftica, asa esti tu, dai ca fraierul martisoare la toate gagicile. Daca ai fi prins macar una la o suta de martisoare distribuite as fi inteles.”

“N-as baga mina in foc, din cite il stiu eu pe Mihaita”, ii lua partea Cristofor. Miruna, prietena lui Stancu, pe care il tinea, in ciuda caldurii, pe dupa umeri cu ambele brate, spune supus: “Hai, Ionut, zi, ca stiu ca iar vrei sa ma faci de ris…”.

“Hai, ba, Miruna, nu te oftica, poti sa zici si tu de mine”, dadu replica si o pupa scurt, pe virful buzelor, zgomotos. “Nu pot sa zic, ca pe mine nu ma asculta nimeni cind povestesc, eu scriu versuri. “ “Hai, taci. Zau? “ fu Stancu rautacios inca o data, chiar si cu Miruna. “Pai cum ziceam, in Capitala soare, frumos, zimbete si martisoare. Trebuia sa plec cu Albulescu si cu Miruna la Timisoara, la cenaclu, sa ne dam in stamba pe acolo. Mama lu’ Albulescu cica are pile la aia cu meteo. Ii zic – ba, Mihai, ia intreab-o tu pe doamna Albulescu cum e vremea zilele urmatoare la Timisoara. Se intereseaza asta” – si arata cu degetul catre Mihai, parca punctind la scrima – “si da prognoza, ba, frati-miu: vreme frumoasa, 20 de grade. Sa faci plaja, nu alta. Atunci ma duce capul si ii zic: ba, Albulescule, hai sa facem misto de Miruna, stii ca asta crede. Vezi sa nu ma dai de gol, cum mai faci tu. Ii zicem ca s-a anuntat ninsoare si inghet mare, ca de Boboteaza, minus 10 grade. Ai priceput? Zis si facut, Albulescu, bineinteles, cind aude, ride ca pisica salbatica, dar promite sa taca milc. Ba, nenicuta, plecam cu un tren seara si ajungeam dimineata. Ma-ntilnesc in gara intii cu Albulescu – asta-l stiti, vorba lui Nea Iancu, are toate defectele din lume, dar are si el o calitate: e punctual, dom’le! Citesc io tabela cu Albulescu, ne orientam la peron si numa’ ce-o vedem pe Miruna ca apare. Pe-asta! “ si arata cu degetelul lui impungator la fata de altfel cuminte si chiar frumoasa de linga el. “Vine asta incotosmanata, ba, frati-miu, cu o caciula din aia de lina groasa, facuta pe andrele de ma-sa, cu pantaloni si geaca de schi, cu fular infasurat in jurul gitului si cu bocanci din aia bej, cu talpa groasa. Transpirata moarta, afara cald-cald. Asta, Albulescu, la pantofi smecherosi de vara, cu pantaloni si camasa de in, cu un parpalac pe deasupra, descheiat. Eu nici chiar subtire imbracat, dar oricum, nici ca disperata. Cind o vedem, normal ca ne buseste pe amindoi risul. Asta a mea intreaba ca noi de ce nu ne-am imbracat gros. Eu zic repede, ca sa nu-l las pe Albulescu sa faca vreo gafa de-a lui, ca avem multe haine groase in bagaje. In fine, ne suim in tren, o luam noi cu un vinisor, cu o tacla, pina la urma am adormit pe la Craiova, Miruna cu capul pe umarul meu, Albulescu lipit cu obrajorul de geam. Ba, frati-miu, ne-am trezit tocmai la sapte dimineata, cind intra trenul in gara la Timisoara. Cind se uita Albulescu pe geam, sa i se faca rau: afara, zapada de un metru si viscol de schieunau ciinii. Pe mine m-a luat risul de nu ma mai puteam opri, Albulescu aproape plingea. Cea mai tare – asta a mea, ca nu intelege, ca doar i-am zis ca e frig si zapada. Albulescu face pe fantele, vrea sa arate gagicilor cit de tare e, de-aia merge asa dezbracat pe ninsoare, explic eu, doct. Asta nu zicea nimic, dar sa-l fi vazut cum ii intrase zapada in pantofiori si cum ii smulgea viscolul parpalacul de pe el! I-am imprumutat pina la urma o flanea de la mine, sa nu decedeze de ftizie marele poet.”

“Ai terminat, ba, desteptule? “ intreba Mihai in chicotele tuturor. “N-ai mai zis ca-n aceeasi seara v-ati chinuit doua ore sa desfaceti o sticla de vin spumos, tu si cu Miruna, de v-ati rupt degetutele, pina a venit Albulescu sa va rezolve, ha? Pe-astea nu le zici, Stancule, sa nu-ti stirbesti imaginea. Sau cum ai alunecat a doua zi si ai cazut drept in noada, de ti-au crapat ochelarii pe nas, nici asta nu-i de povestit, nu?”

Asa erau cei doi, spre bucuria gastii. Nimicuri de adolescenta, in petrecerea anilor de neintors. Bucati de viata aruncate cu generozitate vrabiutelor, catelusilor, maimuticilor din vis. De fapt, numai Mihai ii putea tine piept lui Stancu, iar cind se aliau, cistigau impotriva tuturor. Stancu fusese sef de cenaclu un an si dupa el, Mihai, anul trecut. Cind proaspetele, romanticele, credulele debutante vedeau ca apareau amindoi, nu mai voiau sa citeasca nimic. Pentru ca ei isi faceau un gest discret din incheietura miinii deasupra fetei, ceea ce insemna “gata, le radem”. Si plecau bietele lebede cu giturile lungi plecate, fara nici un chef sa mai mizgaleasca hirtii cu desperarile lor pure, de liceu, in care vorbele erau dramatice, cu dragoste, viata si moarte, dar fara nici un dram de chichirez poetic.

Mihai a lasat special impresia ca duelul cu Stancu s-a terminat putin in defavoarea sa. Avea acum motiv sa iasa din compartiment, sa fumeze o tigara de ochii lumii. De fapt, nu putea sa uite privirea aceea de pe peron, raspunsul pe care pentru prima oara il primise pe masura indraznelii lui. Tragind citeva fumuri si amuzindu-se cum rotocoalele sint deformate si furate prin geamul deschis, incerca sa-si aminteasca figura ei, trupul, imbracamintea. Nu reusea sa revada decit ochii negri stralucind, fixindu-l secunde bune. A evadat neobservat din grupul prietenilor zgomotosi si a luat-o catre locomotiva, trecind din vagon in vagon, deschizind usile grele, miscindu-se in sus si in jos, de la capete. Se simtea ca Sherlock Holmes – imediat ii veni in cap si numele Sir Arthur Conan Doyle, reflex de pusti in formare, ca o incordare de muschi. Situatia era destul de delicata, intrucit trebuia sa traga cu ochiul in fiecare compartiment, unde erau multe persoane, unele in picioare, cu spatele sau pe jumatate intoarse. Astfel, de fiecare data astepta putin, se facea ca isi leaga sireturile sau ca se cauta prin buzunare si explora atent din nou, pina se asigura ca ea nu este acolo. Dupa vreo doua vagoane, tehnica asta i s-a parut stupid de obositoare, dindu-si seama totodata ca nu e nimic in neregula sa cauti o persoana intr-un tren. A inceput sa se uite fatis la calatori, pina cind se convingea ca nu scapa nici o fata. Unii faceau diferite gesturi cu miinile ridicate cu palmele in sus, adica “Da, ce vrei? “. El raspundea tot cu miinile ridicate, dar cu palmele in jos, adica “E OK, nu vreau nimic”. Asa cum inainta, din ce in ce mai nedumerit si mai disperat, pentru ca nu mai puteau fi prea multe vagoane pina la locomotiva, se trezi chiar in fata ei, pe culoar. Era rezemata de peretele exterior, curentul de aer ii misca suvitele parului negru tuns scurt, il privea la fel ca atunci, pe peron. Dindu-si seama ca probabil il observase de mult si realizase ca o cauta disperat, a paralizat dintr-odata. Mihai nu se pomenise pina acum niciodata surprins, fara reactie. Credea pur si simplu ca nu i se poate intimpla asa ceva. De aceasta data, a ramas totusi fara nici o vorba si mai rau era ca nici nu isi facuse un plan cum s-o abordeze. Acum realiza dezastrul. A gasit de cuviinta sa se opreasca in fata ei, sa se sprijine si el de perete, pentru a face loc altor eventuali pasageri, si sa i se uite in ochi, Stancu ar fi adaugat, daca ar fi stiut, “ca un papa-lapte notoriu”.

“Eu sint Iustina”, l-a salvat ea dupa citeva ticaieli ale ceasului, mai lungi decit un maraton.

“Mihai, sarutmina”, a raspuns el, revenindu-si putin. Dar era clar acum, asa ceva nu mai vazuse. Nu numai ca persista privirea aceea, dar ea avea simultan si o schita de zimbet, in coltul drept al buzelor, care ilustra constientizarea fortei de a-l seduce. Se simtea atras si strivit in acelasi timp. Urma iarasi o mica tacere, ca un val inalt care te darima din picioare si sub care nu respiri, o vreme.

“Incotro?” intreba, scurt si leganat, Iustina.

“Merg intr-o tabara. Stii, am intrat deja la facultate, la Medicina, dar ma rog, merg cu gasca, asa, pentru ultima oara”, s-a laudat imediat Mihai, pentru a nu parea prea pusti in fata ei.

“La Sibiu?”

“Da, la Sibiu. De unde stii? E o tabara de creatie. Eu scriu versuri, am si publicat in mai multe reviste literare.” Mihai era zapacit complet. Voia sa atraga atentia, sa para imediat cineva. Chiar ca se indragostise la prima vedere, mintea lui se invirtea in gol, nu putea construi nimic, cind rostea cuvintele avea impresia ca inghite aer. Citise undeva ceva de genul ca indiferent cit de inteligent esti, cind te indragostesti te comporti ca un idiot. Isi repeta acum asta la nesfirsit, ceea ce il bloca mai rau. Chiar se comporta ca un idiot.

“De unde stiu? Pentru ca si eu tot acolo merg. Sint de la organizatia sectorului 2. De fapt, ma rog, sint profesoara de geografie, detasata pe moment.”

“Ma scuzati, nu aveam de unde sa stiu. “ Mihai era acum de-a dreptul lovit in cap, se apucase sa faca ocheade unei profesoare din tabara. Se simti descoperit, corpul ii fu inundat instantaneu intr-un acvariu rece cu alge care alunecau cu o mingiiere scirboasa pe piele, ochii i-au fugit catre cimpul intins, departe.

“Nu-i nimic, stai linistit”, rise ea cu o combinatie de superioritate si intelegere, ca intr-un mic triumf. Insa ii cauta ochii in continuare, cu aceeasi curiozitate provocatoare de mai adineauri. Lui Mihai ii trecu, scurt, prin cap: si daca totusi… Insa simti imediat nevoia sa dispara, sa isi linga ranile, sa scape de ipostaza de imbecil in care se pomenise pe neasteptate.

“Bine, pai ne vedem atunci. Foarte incintat de cunostinta, doamna profesoara.”

“Ne vedem, Mihai”, spuse mai familiar decit s-ar fi putut prevedea. Dar el nu mai avea incredere in simturile lui. Dadu din mina simbolic si pleca, parca scapat dintr-un cleste, catre coada trenului. Agata o bere rece din vagonul restaurant, trecu rapid de-a lungul culoarelor, pina cind auzi vocea linistitoare a lui Buiacu: “Am avut o sora Tanta/Si-am trimis-o la Constanta… “ Agatindu-se cu mina de usa compartimentului si balansindu-se, se prabusi pe locul dintre Buiacu si Cristofor si striga si el, cit putu: “Si s-a-ntors cu ceas la mina/Si cu burta pin’ la gura, Tantooo”.

AUTORUL

Bogdan O. Popescu s-a nascut la 8 martie 1971, in Bucuresti. A absolvit in anul 1996 Facultatea de Medicina a Universitatii de Medicina si Farmacie “Carol Davila” din Capitala. Din 1997 lucreaza ca medic in Clinica de Neurologie a Spitalului Universitar de Urgenta Bucuresti. A debutat in presa literara in 1987, in “Suplimentul Literar-Artistic” al “Scanteii Tineretului” (SLAST) si a publicat dupa aceea in numeroase reviste literare. Carti publicate: La revedere, printesa, Editura Vinea, 1995, carte distinsa cu Marele premiu “Ion Vinea” pentru debut literar, Marfa (antologie colectiva, impreuna cu Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Ghergut si Dan Plesa), Editura Salut, 1996, Poemul de garda, Editura Celsius, 1999, Pisica neagra, pisica moarta (impreuna cu Traian T. Cosovei), Editura Crater, 2001, Leul de dupa extravagante, Editura Cartea Romaneasca, 2002, Masinaria de uitare, Editura National, 2004, Poeme in loc de tutun, Editura Brumar, 2007, Aerobiciclete, Editura Brumar, 2010. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania din 2002.