In poezia dumneavoastra mai ales, dar acum si in roman, exista o problema religioasa. Religia si credinta par a fi punctele de inceput ale cartii. Care este istoria dumneavoastra cu religia?
Una timpurie… prima lectura de seara de care imi amintesc a fost din Biblie, prima carte pe care am tinut-o in mina a fost, la fel, Biblia. Cartea. Nu ma pot gindi pe mine fara ea. In acelasi timp, trebuie sa recunosc ca, asa cum nu mi-am ales culoarea ochilor, nu mi-am ales problema asta, ci ea m-a ales pe mine. Este pur si simplu un dat al formarii si al maturizarii mele.
Figura Tatalui vine tot din religie (Vechiul Testament) sau din biografie?
Presupun ca din amindoua. Limba surprinde perfect ambiguitatea asta, din moment ce-l numim pe Dumnezeu “Tata”, iar limba o primim de-a gata.
Despre reeditarea volumului Cioran – un trecut deocheat intre primele titluri din Seria de autor “Marta Petreu”, recent lansata de Polirom, ati spus ca se explica si prin Centenarul Cioran. Dar nu numai. Aveti o relatie speciala cu Cioran, cu el ati inceput studiile despre trecutul legionar al Romaniei. Este evocat intr-una din primele pagini ale romanului Acasa, pe Cimpia Armaghedonului. Care este relatia cu Cioran dincolo de limitele eseului?
Ca filosof liric, Cioran imi place. Asa ca am scris texte – frumoase, imi place sa cred – despre sursele lui filosofice, despre felul cum l-a conectat boala la revelatia mistica, despre relatia lui, de mistic refuzat, cu Dumnezeu… Cioran este un autor pe care il iubesc. El incarneaza greul de a fi om. Greul pamintului.
Cind am scris cartea mea despre trecutul politic al lui Cioran, mi-am imaginat ca fac un mare serviciu culturii noastre – caci pun o problema delicata, o descriu, o documentez, cum se zice, iar apoi o rezolv, fireste dupa puterile mele. In acelasi timp, am crezut ca ii fac un mare serviciu lui Cioran. In ultimii ani ai vietii lui, in mediul lui de viata, adica in cultura franceza care l-a adoptat, dezvaluirea trecutului lui politic romanesc plutea in aer, gata-gata sa izbucneasca. Nu ma refer la dezvaluirile pe care le-au facut, cu ecou minim, legionarii romani din Spania si Germania, la inceputul anilor 1970, cind l-au dat de gol pe Cioran ca sa se razbune pe el. Ci la faptul ca in jurul sau incepuse sa circule un zvon sulfuros, intervievatorii lui incepusera sa ii puna intrebari despre culoarea lui politica din Romania…
Eu am examinat toata opera lui Cioran din perspectiva politica, delimitind cit am putut de precis zonele, teritoriile filosofice in care este ea prezenta. Prin asta, implicit, am eliberat restul operei cioraniene de orice suspiciune ca ar fi contaminata de idei legionar-bolsevice, revolutionar-totalitare, colectivist-antidemocratice. Aratind, pe baza de probe, ca filosoful s-a despartit si exterior, dar si interior, in chiar convingerile sale, de orice simpatie pentru totalitarism, am aratat si ca tot restul operei lui – care, ca numar de titluri si de pagini, este de vreo 20 de ori mai mare decit textele lui politice – poate fi citit fara spaima ca, prin lectura, te molipsesti de cine stie ce idei sau frinturi de idei totalitare. Practic, Cioran sau un trecut deocheat este ca o operatie chirurgicala, garantind, prin precisa delimitare in timp si in texte a teritoriului legionar-bolsevic al lui Cioran, puritatea filosofica a restului operei cioraniene… Faptul acesta nu a fost observat, bineinteles.
O asemenea operatiune era, dupa parerea mea, obligatorie. Daca nu delimitam eu problema, ar fi facut-o altcineva, eventual un comentator occidental. Nu e sigur ca ar fi lucrat la fel de curat cum am lucrat eu – a existat, la inceputul anilor 2000, o carte semnata de o persoana din Franta, refuz sa ii scriu numele, o carte emblematica pentru cit de neprofesionist si de tendentios poate fi pusa problema politica din biografiile si operele lui Cioran, Eugen Ionescu, Eliade.
Aparitia, in 2009, a volumului Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu – Mihail Sebastian nu a fost urmata, asa cum era de asteptat, de discutii despre atitudinea intelectualilor romani intr-o perioada de criza, asa cum a fost perioada interbelica. Dimpotriva, s-a vorbit de “antisemitismul Martei Petreu”, de lovitura pe care i-o dati lui Mihail Sebastian. Nici articolele critice argumentate nu au fost prea multe. Cum va explicati evitarea discutiilor?
Nu mi-o explic, de fapt. Au fost citiva critici literari care au comentat cartea in realitatea ei, avind sugestii interesante pentru mine, dna Roxana Sorescu, Nicolae Manolescu, Gelu Ionescu, Ovidiu Pecican, Ion Vianu, Alexandru Seres, Doru Pop, mai apoi Stanomir, altii. In legatura cu problema pe care am adus-o eu prin aceasta carte, o parte a criticii, aceea care mi-a contestat cartea, a dat dovada de o pagubitoare miopie. De dragul de a se arata sensibili la suferintele reale ale lui Sebastian din a doua jumatate a anilor 1930, criticii s-au facut ca nu vad extremismul de dreapta al lui Sebastian de la sfirsitul anilor 1920 si inceputul anilor 1930 si adoratia lui pentru Nae Ionescu, pe care l-a imitat si urmat. Cazul lui Sebastian aduce o revelatie, pe care as sintetiza-o astfel: daca un scriitor roman de nationalitate evreiasca s-a lasat sedus de extrema dreapta de la sfirsitul anilor 1920 si inceputul anilor 1930, mergind cu Nae Ionescu si cu “Cuvintul” pina la suspendarea “Cuvintului” si la arestarea lui Nae Ionescu, ba chiar si dupa aceea, atunci cu atit mai mult putem intelege implicarea unor tineri autori romani, de nationalitate romana, cum au fost Cioran, Eliade, Noica etc., care, mai tirziu decit Sebastian, au intrat in aceeasi extrema dreapta, devenita intre timp legionara. Cu precizarea obligatorie ca a intelege nu inseamna a accepta sau a scuza, ci numai a identifica inlantuirea de circumstante si de efecte, ca inseamna numai a dibui mecanismul intelectual-afectiv al unui fenomen oarecare.
Ei bine, ma tem ca revelatia aceasta, pe care am formulat-o acum cit am putut de succint, a trecut neobservata. Criticii romani preocupati sa ma imblateasca pe mine ca pe-un sac de fasole nu au mai avut ochi sa vada aceasta problema, esentiala, cred eu, pentru intelegerea perioadei interbelice.
Sa mai fac o precizare: noi ne ocupam de optiunile politice ale tinerei generatii, ale generatiei ‘27. Au existat atunci multi alti intelectuali romani care, in atmosfera europeana de atunci, colectivista si antidemocratica, au mizat pe extrema dreapta, inclusiv pe aceea legionara – si au existat altii, multi, care au fost contra. Pentru ca nu sint cunoscuti in strainatate, nu vorbim nici noi despre asta. Pentru cultura romaneasca de astazi, discutiile de acest fel sint neplacute, omul care le deschide devine odios, este taxat drept “delator”, drept “excesiv”, ba chiar catalogat drept “prost”. Estetismul funciar al culturii noastre literaturocentrice respinge prompt abordarile non-estetice, ideologice, desi istoria culturii romanesti este doldora de infruntari ideologice. O parte a mediului cultural de astazi aproba criticarea extremei stingi si respinge criticarea extremei drepte. Poate pentru ca ultima este produsul nostru national.
Cu Diavolul si ucenicul sau…, m-am pomenit de fapt intre fronturi. Vreo patru sau cinci, am numarat eu. Atunci e cel mai spectaculos, cind esti intre fronturi… cind, din motive foarte diferite, nemultumesti pe aproape toata lumea.
Pornind de la intrebarea anterioara, publicistica perioadei interbelice – perioada pe care o cunoasteti foarte bine – este marcata de polemici. Din acest punct de vedere, cum ati caracteriza publicistica posdecembrista? Cum sint polemicile de astazi din punctul de vedere al cuiva care de multe ori a nimerit in centrul lor?
Sa spunem mai simplu si mai exact ca eu cunosc bine o zona a perioadei interbelice. Pentru a o cunoaste foarte bine, ar fi nevoie de-un institut de studiere a epocii, sau, si mai grozav, de un institut de studiere a culturii romane, unul cu multi multi cercetatori, fiecare specializat intr-o problema delimitata cronologic si tematic… Abia asa se obtin performantele… Abia asa s-ar putea face “harta” critica a culturii noastre, abia asa cultura noastra ar ajunge la constiinta-critica-de-sine. (Cred ca lui Noica i-ar placea ideea asta…) Imi imaginez ca actualele institute de cercetare asa ceva sint – dar de fapt nu stiu exact, pentru ca nu am lucrat niciodata intr-un asemenea institut.
Ca sa raspund intrebarii dumneavoastra: si atunci, si acum, polemicile si pamfletele au facut moda. In perioada interbelica, multe batalii s-au dat pe raspunsul la intrebarea: “Noi pe ce cale evoluam?”, deci pe o problema de optiune inclusiv ideologica. Si astazi, o parte dintre incaierarile si linsajele publice sint, de fapt, tot pe raspunsul la aceasta intrebare, chiar daca ea nu mai este pusa explicit. Imi amintesc scrisorile lui Negoitescu, de la inceputul anilor 1990, in care el prevenea intelighentia din tara, cum ca Romania nu poate alege calea interbelica indicata de Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Noica, desi Nae a fost un personaj important al perioadei dintre razboaie si desi discipolii lui sint mari piscuri ale creativitatii romanesti. Ce destept a fost Negoitescu cind ne-a avertizat! Nu incetez sa il admir pentru asta. Pentru el, Occidentul a fost intr-adevar o lectie de democratie. Mi-ar fi placut sa traiasca, sa imi vada cartile inainte sa le dau la tipar. El, Matei Calinescu, Ornea…
Alte polemici si pamflete sint cu miza nu o data personala. Dar cu asta nu epuizez descrierea spectrului polemic contemporan.
Sigur, as prefera dezbaterile de idei si polemicilor, si pamfletelor. Dar, in fond, e bine ca exista polemici, ba chiar si pamflete… Rau, cu adevarat rau, ar fi ca un singur grup sa detina monopolul adevarului si opiniilor. Asta ar fi intr-adevar, din nou, raul.
Partea eseistica din opera dumneavoastra a inceput in anii ‘90, intr-o perioada tulbure pentru istoria recenta a Romaniei, marcata insa de fascinatia pentru o generatie de intelectuali la care accesul a fost interzis in comunism. Atunci au aparut carti de memorii, edituri ca Humanitas au editat serii Cioran, Eliade, Ionescu. Incepind sa cercetati trecutul acestei “generatii de aur” cum va imaginati atunci ca vor fi primite cartile despre alegerile mai putin inspirate ale intelectualilor in perioada interbelica?
Cind m-am atins de problema generatiei ‘27, atingindu-ma de fapt de Nae Ionescu, m-am asteptat ca textele mele sa fie primite normal: adica, sa mi se spuna ca am facut cutare lucru bine, cutare binisor, cutare mai putin bine, eventual sa imi fie facute sugestii… In loc de asta, a fost ca si cum as fi dezlegat burduful lui Eol: s-au pornit toate stihiile de care nici macar nu stiam ca exista. Fara sa stiu ce ating, am zgindarit un nerv incins al narcisismului nationalist. Un nerv pe care eu nu-l am, dar pe care unii oameni, chiar intelectuali de virf, il au, si inca tensionat la maximum.
Acum, dupa atitea peripetii, as putea sa scriu codul cercetarorului care vrea sa traiasca in pace si al celui care vrea sa traiasca intr-o permanenta hartuiala. De pilda, daca vrei sa fii un autor iubit, ocupa-te de extrema stinga: daca te ocupi de cea dreapta, poti sa fii sigur ca cineva o sa te cotonogeasca. Acum stiu lista subiectelor permise si a celor interzise, prin care iriti o buna parte a lumii intelectuale. Nae Ionescu este, din punctul de vedere al unor intelectuali de azi, un subiect de care n-ar trebui sa fiu lasata sa ma mai ating. Pentru ca macar din cind in cind m-am atins de acest tabu, au inceput sa ma plezneasca generalii. Drept sa spun, nu credeam ca sint asa de importanta, aveam despre mine o parere mai modesta.
V-au infuriat sau, dimpotriva, v-au facut mai lucida?
La inceput, sentimentul meu dominant a fost de stupoare. Printre altele, m-am mirat: cum se face oare ca oamenii nu isi dau seama ca adevarul este solutia cea mai profitabila. Da, profitabila. Cu pierderile cele mai mici. Cu cele mai mari cistiguri de demnitate morala si intelectuala.
Acum nu ma mai mir. Am priceput in sfirsit ca orice as fi scris eu in favoarea autorilor al caror trecut politic l-am analizat, dar orice, tot degeaba ar fi fost pentru mine. Am priceput ca simplul fapt ca eu am scris critic despre extrema dreapta autohtona este suficient, pentru o parte a intelighentiei actuale, sa ma treaca in rindul indezirabililor. Degeaba am scris critic si la adresa extremei stingi, cind asa a rezultat din documente. Faptul ca m-am atins de extrema dreapta romaneasca si de eminentele ei nu imi va fi iertat niciodata. Asta este.
Stiu insa si ca, pe exact aceleasi probleme ca mine, exista destui intelectuali care gindesc ca mine sau chiar mai sever decit mine. Am impresia ca nu ei domina piata de idei din Romania de astazi. Este insa linistitor ca ei exista, ca nu toti intelectualii romani de astazi rezolva caracterul criminal al totalitarismului legionar prin cite-o inspirata glumita. Ca exista destui intelectuali a caror vedere nu se abureste mitizator cind ajunge in teritoriile interbelice sau si mai vechi, ci, dimpotriva, isi pastreaza limpezimea critica.
Pentru antologia de poezie aflata in aceste prime trei titluri care deschid Seria de autor “Marta Petreu” la Polirom ati optat pentru titlul volumului din 1999, Apocalipsa dupa Marta. De ce acest titlu?
Este de fapt integrala poeziei mele deja editate. Cred ca am apocalipsa in gene, asa ca e titlul care acopera cel mai bine conditia mea umana.
Dupa un volum anuntat ca fiind “integrala poetica Marta Petreu” nu aveti un sentiment de final? Nu va sperie aceasta “integrala” aparuta intr-o perioada in care – stim din alte interviuri – computerul dumneavoastra este plin cu texte inedite, care ar putea sa se constituie in citeva volume de versuri?
Vad foarte putin timp in fata. Draga Elena, uite ca ati reusit, cu felul dumneavoastra direct, in care ma intrezaresc pe mine, cea de acum 25 de ani, sa ma faceti sa va spun ceva intim: nu mai vad mult timp in fata. Nu stiu de ce. Nu stiu cum sa imi interpretez sentimentul acesta. Caci un sentiment este. Brusc, linia orizontului nu se mai indeparteaza cind eu inaintez, ci ramine fixa. Vad limita. Si, pentru ca toata viata nu am facut altceva decit sa citesc si sa scriu, imi pun la adapost singurul rod pe care il am, textele. Le-am facut, mi-am spus eu, deci trebuie sa le adapostesc intr-o editura mare – in cea mai mare, am visat eu, si, culmea!, am reusit. O editura care sa le publice, daca este nevoie de ele. Asa ca nu ma sperie o “integrala” a poemelor, nici a tuturor textelor mele, de orice fel sint ele. Dimpotriva, ma linisteste: asta sint eu, nu mai mult, nu mai putin. Asta am, asta dau.
Si: cred ca ati inteles gresit: am in computer un volum de poeme noi, unul singur, nu mai multe.
Romanul Acasa, pe Cimpia Armaghedonului este precedat de un “avertisment” catre “personajele reale ale acestei carti”. Cit din realitate trece in cartile dumneavoastra?
Suta la suta. De pilda, scenele acelea “magice”, care par inventate, s-au intimplat de-adevaratelea unor oameni reali. Totul s-a intimplat, eu n-am facut decit sa inregistrez povestea.
Cum va impacati cu sentimentul ca ati tradat persoanele si intimplarile reale ducindu-le in literatura?
Ma impac bine cu mine de pe urma acestei zidiri. Pentru ca o zidire a fost. Nu am tradat nimic. Am construit. Am salvat.
Dar cei care se recunosc in carti? Se simt confortabil?
Nu exista persoane care sa se recunoasca in personaje. Nu mai exista. Personajele vii sint facute din gesturi culese de peste tot, de pe toata Valea Somesului, si combinate de mine in citeva figuri…
De cite ori ma gindesc la Marta Petreu nu o pot desparti de aparatul foto. Asta probabil din cauza fotografiilor din “Apostrof”. Realizarea de fotografii a venit dintr-o necesitate sau dintr-o pasiune? Cind ati avut primul aparat foto?
In 1974, aparatul rusesc, cu filme alb-negru, al sotului meu. I-am facut frumoase fotografii cu el. Apoi aparatul de unica intrebuintare pe care mi l-a facut cadou, cu mare gingasie, la Paris, in 1995, Cristina Breban. M-a vrajit, nici nu mai stiam ce dor imi este sa fac din nou fotografii… Pe urma ne-am cumparat la “Apostrof” un aparat foto clasic, era prea scump pentru a mi-l cumpara eu insami, n-as fi avut atitia bani, un aparat cu care am fotografiat, cu mare admiratie, multi scriitori. Unul dintre acestia mi-a amintit, dragut, ca fotografia este ca poezia, nu numai document, ci si arta. Am fost foarte flatata, recunosc.