Sorin Ovidiu Vintu, fireste, e numele cel mai sonor. N-a fost arestat pentru ce si-a dorit populatia inca tremurinda cind aude initialele F.N.I., ci pentru niste amenintari grotesti, prinse pe banda. Ioan Nicolae, apoi, afaceristul de la Brasov. Condamnat zilele trecute la patru ani de inchisoare pentru ca a construit o piscina si-o sala de conferinte pe un teren ce nu-i apartinea. E adevarat, patru ani cu suspendare, dar senzatia ramine. De Dinel Staicu va mai amintiti? A fost prins si el in Ungaria, arestat. Era deja condamnat in Romania si dat in urmarire internationala. Si-apoi, un caz mai putin cunoscut pentru neiubitorii de fotbal, cel al lui Andrei Margaritescu, jucator la Dinamo. Arestat si el pentru douazeci si patru de ore, suficient cit sa apara pe ecrane cu catuse la miini.
Cu toate numele sonore de mai sus, eu o sa ma opresc la ultimul. La fotbalist. Pentru ca arestarea sa dovedeste o anume trasatura a modului in care se face “justitie” la ora actuala. Pe scurt, situatia lui e urmatoarea: detine o masina care s-a dovedit a fi fost furata. Exista doua posibilitati in ceea ce-l priveste: 1) habar n-avea de faptul ca masina cumparata de el fusese furata; 2) stia, dar si-a zis ca nu-i problema lui, pe considerentul: “Doar n-am furat-o eu!”. In primul caz, arestarea lui e aproape o barbarie. In al doilea, e motivata in sine, dar intervin si aici multe semne de intrebare si de mirare.
Justitia, presupunind ca punctul doi e cel pe care l-a avut in vedere, a actionat cam ca pe vremea lui Al Capone. Nu l-a ridicat pe Margaritescu de acasa, pe motiv ca nu l-a gasit acolo. Nu a primit apoi informatii (pe care, altfel, le putea gasi in presa) ca fotbalistul s-a aflat, pentru o buna parte din ziua de marti, in cantonamentul de la Saftica al echipei Dinamo – iar daca le-ar fi primit, probabil le-ar fi ignorat: la Saftica presa nu intra cind si cum vrea ea, deci nu putea filma spectacolul. Asa ca “justitia” a cules o alta informatie: dupa-amiaza, Andrei Margaritescu urma sa se imbarce, alaturi de toata echipa, in avionul de Cluj. Asa ca “justitia” s-a mascat, si-a pus fata de Sfint Gheorghe, s-a dus la aeroport, unde era sigura ca macar niste fotoreporteri de sport avea sa gaseasca, si l-a saltat pe Margaritescu. Au aparut mai apoi fotografiile si imaginile video de care avea nevoie: fotbalist incatusat, fotbalist tinut la zdup o noapte-ntreaga, pe scurt, fotbalist-infractor. Senzatia? Ce tare e “justitia”, iata cum isi face ea datoria arestind chiar si un jucator al fostului club al Ministerului de Interne!
Ca probele par, la momentul actual, sa lipseasca e un amanunt neimportant. Ca oricum “justitia” nu va reusi niciodata sa demonstreze tainuirea, daca a existat asa ceva, e la fel de neimportant. Important e ca presa a vazut din nou si a redat cu surle si trimbite o actiune a fortelor mascate. Important ramine faptul ca numele lui Andrei Margaritescu a putut fi asociat acestui caz – altfel, cine ar fi scris macar un rind ca procurorii s-au ocupat de o retea de hoti de masini?
Vintu, Staicu, Nicolae. Probabil sint vinovati, avem motive serioase sa-i banuim si sa nu ne ascundem dupa ideea “nevinovat pina la verdict”. Chiar si in cazul lui Margaritescu sint motive sa ne intrebam cita minte a avut sa nu verifice cum sta treaba cu masina lui. Dar nu despre asta e totusi discutia. Ci despre cum “justitia” romana s-a transformat intr-un concurent serios al tabloidelor. Procurorii au devenit parca niste sefi de redactii, care stabilesc subiectele zilei. Iar mascatii au rolul unor paparazzi, pindind si napustindu-se asupra obiectivelor numai in anumite momente, acelea care au realmente un impact mediatic.
O constatare de final porneste de la faptul ca, pina cu putina vreme in urma, ne spuneam cu totii: aia micii, saracii, platesc daca fura si o gaina, pe cind cei puternici, oamenii publici, pot fura miliarde si nu patesc nimic. Intr-un mod ciudat, nicidecum pozitiv insa, raportul s-a inversat. E greu sa fii azi o persoana publica. Iti trebuie mare curaj si-o anume doza de inconstienta. Pentru ca “justitia” nu mai are nevoie de “gusteri”, e in cautare acerba de persoane ce-i pot aduce vizibilitate. Ii prinde in fata camerelor. Ii incatuseaza. Apoi, dupa ce si-a facut numarul, ii elibereaza pe tot felul de motive ridicole, care nu fac insa cariera in presa. Iar senzatia ramine. Senzatia unei epoci ce a inceput la TVR-L, in 22 decembrie 1989, cu indemnul: “Fa-te ca lucrezi!”.