Fiecare parte isi rememoreaza sistematic momente de jertfa si glorie din confruntarile cu adversarul istoric. Fiecare parte o acuza sistematic pe cealalta de diverse atrocitati petrecute de-a lungul istoriei comune. Si fiecare are dreptate. In acelasi timp, nici una n-are dreptate.
Nu stiu cum s-o spun mai bine. Ardealul e o poveste incurcata. La intrebarea obsedanta ce pluteste pe deasupra celor doua etnii, “Al cui e Ardealul?”, cel mai bun raspuns l-a dat, mi se pare, fostul lider al UDMR, Marko Bela, cind a spus “Ardealul e al ardelenilor”.
Daca ar sta cineva sa cerceteze atent problema, ar vedea ca ardeleanul autentic, locuitorul acelui teritoriu revendicat de cele doua etnii despre care vorbeam, nu e nici exclusiv roman, nici exclusiv maghiar. Cu rare, foarte rare exceptii, in Ardeal puritatea etnica este mai degraba atributul “veneticilor”. E imposibil ca, intr-o mie de ani de convietuire, in care o mare parte din timp identitatea religioasa a prevalat asupra celei etnice, sa fi ramas multe familii pur romanesti sau pur maghiare, indiferent ce limba vorbesc urmasii lor acum.
Incercarea de a remodela etnic istoria a dus la situatii ambigue si la falsificari nocive. Un caz tipic, despre care am mai scris saptaminile trecute, este cel al revolutiei de la 1848 din Transilvania. In esenta, conform istoriei oficiale, ea este dominata si azi de istoria confruntarilor dintre trupele romanesti ale lui Avram Iancu si cele ale revolutionarilor maghiari. Prezentata astfel, reprezinta un moment simbolic al conflictului indelung dintre romani si maghiari. Doar ca realitatea este mult mai incilcita.
Istoricul Lucian Boia pomeneste la un moment dat, in trecere, in volumul sau Istorie si mit in constiinta romaneasca, despre nefericitul incident Buteanu-Dragos din timpul sus-numitei revolutii, un incident nu foarte popularizat de istorici. Ce s-a intimplat atunci? Ioan Buteanu a fost unul din fruntasii revolutionarilor romani si prefect al Legiunii Zarandului. In aprilie 1849, dupa mai multe lupte cu trupele revolutionarilor maghiari, participa, alaturi de alti lideri romani, la negocierile de pace de la Mihaileni. De partea cealalta, garantul armistitiului incheiat in acel moment este Ioan Dragos, deputat maghiar – si, evident, etnic roman. Din nefericire, un comandant de trupe maghiar, maiorul Hatvani, ii ia prizonieri pe liderii romanilor si, in ciuda garantiilor anterioare, ii ucide. Se pare ca pe Buteanu l-a silit sa se spinzure singur, in fata trupelor maghiare. Ulterior trupele lui Avram Iancu il vor captura si il vor ucide pe Ioan Dragos – tot revolutionar, tot roman, dar, in contextul dat, “tradator”.
Tot intr-un con de umbra sta si figura lui George Pomut, un alt revolutionar roman de la 1848. Pomut este un personaj ce putea intra usor in panteonul romanilor de succes: general in armata SUA in timpul Razboiului Civil, consul al Statelor Unite in Rusia si negociator pentru achizitionarea Alaskai de la rusi. Doar ca in timpul revolutiei pasoptiste el s-a aflat in tabara “gresita”: a luptat alaturi de maghiari, nu alaturi de Avram Iancu. Asta il face mai putin roman? Mai mult maghiar? Sau pur si simplu judecata noastra de azi nu se mai potriveste cu realitatea istorica de atunci? Nu-mi dau seama. Dar e limpede ca perpetuarea unui maniheism de tip etnic nu doar ca foloseste nimanui, dar mai si falsifica grosolan o realitate mult mai complexa. O realitate ardeleneasca.