Horia Mihail o constata cumva resemnat intr-un interviu atunci cind amintea ca “infrastructura lipseste cu desarvirsire ssit, in multe orase din tara, nu am avut propriu-zis pe ce sa cint”. De aici si pina la afirmatia “merg pe urmele lui Liszt, cu pianul calator” distanta nu pare mare. Dar este, cred, mai curind o autosugestie. Nu numai fiindca Horia Mihail nu e Liszt, dar si fiindca acesta din urma, potrivit unei marturii de epoca, a folosit in recitalul dat la Arad – unde avea sa devina cetatean de onoare al orasului – doua piane, aduse special de la Viena (!) si despre care am dubii ca erau exemplare reconditionate…
Lui Horia Mihail nu i se poate reprosa nimic, iar diferenta inerenta dintre turneul lui si cel al lui Liszt se poate repede deduce din afirmatiile marelui compozitor si virtuoz al pianului intr-o scrisoare trimisa unui prieten: “Aceasta este calatoria glorioasa cea mai fantastica la care un artist ar putea visa si aceasta fara sa-mi fi trecut vreo clipa in minte in avans… Cununa de lauri in aur, pe care 20 din personalitatile eminente ale Timisoarei mi-au dat-o dupa cel de-al doilea concert, este admirabil de reusita si va figura printre cele cinci sau sase lucruri care marcheaza datele principale ale carierei mele”. Sa fi cunoscut oare pianistul roman istoria atunci cind spunea ca merge pe “urmele lui Liszt”?…
Dar, iarasi, nu e vina lui Horia Mihail… In anul bicentenarului te-ai fi asteptat, asa cum se petrece intr-o multime de alte tari, sa apara macar un volum destinat celebrarii lui Franz Liszt si a muzicii sale. Numai despre periplul sau prin tarile romane, inceput in noiembrie 1846 la Timisoara si incheiat in ianuarie 1847 la Iasi, s-ar putea scrie o lucrare de doctorat. De la volumul lui Octavian Beu, Franz Liszt in tara noastra, tiparit la Sibiu, la Krafft & Drotleff, in 1929, au trecut niste ani, iar articolele semnate ulterior de Istvan Lakatos, Alfred Hoffman si Nicolae Misir, Laszlo Ferenc sau Lajos Pinter sint raspindite in reviste de specialitate mai greu accesibile atit studentilor de la Academiile de muzica, cit si publicului larg meloman. Dar cui ii pasa?
Mai sint si alte diferente intre turneele celor doi pianisti. Cum observa cel mai important exeget al lui Liszt, muzicologul Alan Walker, in monografia sa fundamentala tradusa in toate limbile de circulatie, voiajul lui Liszt in spatiul romanesc s-a petrecut “in atmosfera excitata care a precedat revolutia de la 1848”.
Dincolo de incarcatura muzicala, turneul lui Liszt poate fi citit si ca o adevarata pagina de istorie, incepind cu primirea sa la Lugoj, unde a fost intimpinat de citiva “tarani purtatori de petitii, care au refuzat hotarit sa se indeparteze, repetind cu incapatinare ca asteptasera timp indelungat sosirea cuiva atit de important, presupus sa ii ajute sa-si vada satisfacute revendicarile legitime”. In acelasi context, consulul Austriei la Iasi raporta despre contactele avute de Liszt cu “cercurile progresiste” din Bucuresti, unde, la mijlocul lui decembrie 1846, ii frecventase intre altii pe Cesar Bolliac, C.A. Rosetti, Enric Winterhalder si Ioan Catina, membrii societatii al carei secretar era Nicolae Balcescu. Manifestindu-si simpatia fata de ideile acestora, Liszt, al carui turneu urma sa continue in Rusia, s-a ferit sa ia vreo pozitie publica, pentru a evita genul de neplaceri pe care le intimpinase cu trei ani in urma, dupa declaratii facute in Polonia!
Probabil ca daca Horia Mihail ar fi fost la curent cu peripetiile inaintasului sau si-ar fi incheiat turneul, in glorie, la Iasi in loc de Medias. La Iasi, ultimul dintre cele trei concerte ale lui Liszt a avut loc la 11 ianuarie 1847, ocazie de a-si incheia recitalul – spun marturiile de epoca – cu improvizatii pe melodia unei hore, combinata cu teme din Uvertura moldoveneasca. Alexandru Flechtenmacher era si el pe scena. Nu mi-e clar pe ce pian a cintat Liszt in acea seara, dar in urbe, cu siguranta, instrumentul nu lipsea, pianul fiind chiar obiect de studiu, alaturi de chitara, de vreo doua decenii, la “o pansione de nobile demoazele”….