Iata-ne asadar in fata uneia dintre cele mai de succes francize cinematografice din toate timpurile, aflata la egalitate pe podium cu 007, Star Wars, Stapinul inelelor etc., proiectia in lumea celei de a 7-a arte a tsunami-ului literar care, in ultimul deceniu, a reusit sa convinga milioane de pusti sa citeasca.
Fara doar si poate, cartile sint teribil de misto si isi merita locul in literatura pentru copii (si banii) chiar daca, de-a lungul sutelor de pagini, am avut senzatia ca doamna Rowling a ajuns sa jongleze cu mai multe mere decit putea duce (mai ales cind trebuia sa stabileasca un oarecare echilibru intre fantezia scapata de sub control si incercarile de “realism” si coerenta in acordarea lumii magice a vrajitorilor cu cea reala).
Am auzit de aceste carti in 2000, cind Steven Spielberg a contemplat cu seriozitate adaptarea la cinema a primului roman din serie. Ar fi fost fain, dar Steven a decis ca ar fi prea usor pentru el. I-a luat locul Chris Columbus care, in ciuda unor succese precum Home Alone si Doamna Doubtfire, ar fi mai potrivit, in opinia mea, in a realiza filme de familie pentru postul TV Diva decit pentru a lucra la o asemenea serie.
Dar, dincolo de preferintele mele, primul film, fara Spielberg, a dat lovitura. Ceea ce a urmat a fost doar o consecinta logica a acestui succes si a succesului crescind al romanelor.
Calitati indiscutabile
Una peste alta, seria Harry Potter reprezinta chiar un succes si merita, daca ai bani si apetit pentru fantezii, sa cumperi toate DVD-urile. Toate cele sapte filme de pina acum au calitati indiscutabile si isi merita succesul mai ales pentru ca:
1. Distributia este impecabila, de la cei trei pusti din rolurile principale (Dan Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson) pina la decizia de a rezerva celelalte roluri numai pentru actori britanici, toti de Liga A. Ca sa nu spun ca vampirul cu zaharina Robert Pattison, distribuit in episodul patru, moare la final – o mare consolare pentru tot fenomenul Twilight.
2. Tot ce inseamna directie artistica. Vizual, filmele sint splendide, artistii implicati in aceasta parte a productiei si-au dat cu adevarat friu liber, cu un buget urias la dispozitie, reusind sa scape din chingile prea strinse ale unei adaptari cit mai fidele a romanelor. Fiecare film reuseste sa aiba propria lui “voce” vizuala si, in acelasi timp, sa constituie impreuna un ansamblu coerent.
3. Efectele speciale. Tot ce se poate produce mai bun in materie.
4. Ideea de a alege regizori de marca pentru a realiza filmele, lucru care si-a dovedit, de-a lungul seriei, avantajele.
Fidelitatea fata de text: obligatorie
Cind a venit prima oara vorba de filme, J.K. Rowling ar fi ales ca realizator pe Terry Gilliam, insa, cum acesta este un nume blestemat in curtea marilor studiouri, Warner Bros l-au preferat pe mult mai comodul, dar banalul Chris Columbus. “As fi fost tipul potrivit pentru aceste filme”, s-a plins Gilliam (care crede ca filmele lui Columbus sint “groaznice”), mai tirziu. Dar chiar si autorul Baronului Munchausen ar fi avut probleme cu ceea ce, in opinia mea, reprezinta cea mai mare problema a acestor filme: obligativitatea realizatorilor de a sta cit mai aproape de romanele doamnei Rowling.
Sarcina aceasta a cazut in spinarea lui Steve Kloves, un specialist in adaptari, care a fost si nominalizat la Oscar pentru Wonder Boys, iar omul s-a achitat de ea cum a putut mai bine. Dar cum poti sa transpui tot ce se intimpla in niste romane, care tind sa isi creasca numarul de pagini, in numai doua ore si ceva de film? O asemenea fidelitate fata de text ar fi fost mai nimerita daca Harry Potter ar fi fost transformat in mini-serii TV…
Din cauza acestei legi de fier a adaptarii prea fidele rezulta problemele celor sapte filme din serie. Toate filmele, intr-o masura mai mica sau mai mare, par a fi versiuni prescurtate ale unui film mai lung si mai curgator. Cind la cirma este un regizor inventiv, aceasta poveste data pe fast-forward mai merge, cind altcineva sta in scaunul realizatorului se simte…
Calitativ vorbind, cele mai bune filme sint episoadele trei si patru. In cazul celui de al treilea film, producatorii l-au ales (surprinzator) pe regizorul Alfonso Cuaron care a stiut sa se departeze suficient de roman si sa aduca in plus o fantezie vizuala care a transformat Prizonierul din Azbakan in cea mai buna parte din serie. La fel, Mike Newell a stiut cum sa comprime sutele de pagini ale Pocalului de foc intr-un film (prescurtat si el, e drept, dar coerent). Primele doua filme, cele ale lui Columbus, sint insa destul de plate, iar ultimele, care au cazut exclusiv in sarcina lui David Yates (britanic specializat in mini-serii TV precum excelenta State of Play), sint OK, dar nu impresionante.
De asemenea, comprimarea romanelor in film nu lasa sa respire scene care ar fi fost teribile pe ecran. Ce folos sa ii ai pe generic pe David Thewlis, Gary Oldman si Alan Rickman daca nu scoti tot ce poti de la ei. Mai ales in cazul lui Rickman si al personajului sau, profesorul Snape (cel mai interesant din serie), deciziile scenaristice au fost drastice: rolul sau (negativ) foarte important in cel de al saselea roman, a fost atit de prescurtat incit, pe ecran, s-a concretizat in citeva secvente, mult prea scurte si inghesuite.
A saptea carte din serie a primit un tratament preferential, fiind transpusa in doua filme, dar numai din ratiuni comerciale. Ramine ca partea a doua, care vine pe ecrane in iulie, sa incheie, triumfator, un film si o serie, care, cu lipsurile si calitatile ei, a facut istorie.