De ce ai facut atit de tirziu premiera filmului?
Din mai multe motive. Primul e legat de faptul ca a trebuit sa platesc toate datoriile legate de film, sa il inchid din punct de vedere financiar si al productiei. Al doilea motiv era ca vroiam sa scap de includerea lui in rubrica necrologica si sa las putin timp intre moartea lui Guillaume si momentul premierei. Sper ca filmul sa nu fie vazut doar ca ultimul film al lui Guillaume din cauza corespondentei dintre subiect si viata lui.
Oricit timp ai lasa sa treaca, el va ramine ultimul film al lui Guillaume Depardieu.
Da, mi-am dat si eu seama ca aminarea nu va schimba nimic si ca tot acolo vom ajunge. Eu m-am detasat emotional de film, desi sint legat de el din foarte multe puncte de vedere. Dar acum pot sa il vad in perspectiva.
Daca ar fi sa-l faci acum, l-ai face altfel?
Bineinteles. Nu cred ca l-as fi facut daca as fi stiut ce urma, dar cred ca, daca ar fi sa-l pot reface, as schimba montajul. Pe moment l-am facut asa cum l-am simtit, legat de o impresie puternica pe care aveam nevoie s-o impart cu ceilalti, crezind ca toata lumea o va percepe. Azi imi dau seama ca nu e asa si ca ar fi trebuit sa lucrez mai mult montajul ca pentru un film obisnuit, sa spun asa. Din punctul de vedere al constructiei dramaturgice as fi ramas cu ceva mai clasic, mai ritmat si as fi dat publicului mai multe chei. Azi gindesc mult mai mult din punctul de vedere al publicului decit am facut-o la momentul respectiv.
Din cauza reactiilor la film sau pentru ca te-ai detasat?
Cred ca sint amindoua. Sint si feedback-urile, dar te si detasezi si incepi sa intelegi felul in care il vad ceilalti si sa vezi lucruri pe care nu le percepeai la inceput.
Ai simtit la momentul respectiv ca trebuie sa montezi in felul in care ai facut-o si datorita colaborarii cu Guillaume Depardieu?
Categoric. Aveam impresia unui adevar imanent al imaginilor, a ceva care mi se parea ca transcende subiectul ca atare si ca de aceea trebuia sa ofer lucrurile intr-un mod foarte brut. Mi-am dat pe urma seama ca foarte putini oameni pot percepe aceasta dimensiune.
Si care e acest adevar imanent? E legat de ce s-a intimplat pe urma cu Guillaume Depardieu?
Da, pentru mine era o corespondenta incredibila intre faptul ca faceam filmul acesta, ca Guillaume a murit dupa aceea si subiect. Erau tot felul de lucruri care functionau in acelasi timp ca o premonitie si ca un ritual de trecere din viata in moarte. O multime de intrebari gaseau dintr-odata un ecou colosal pentru mine si un soi de evidenta prin faptul ca ceva important trebuie sa se exprime prin film.
Aceste lucruri au devenit, evident, premonitii dupa moartea lui Guillaume Depardieu. In timpul filmarii ele erau niste corespondente cu viata lui de pina atunci.
Da, bineinteles. Erau lucruri pentru mine anecdotice care intareau personajul si ii dadeau o realitate, el nefiind construit cu un background solid. Faptul ca nu dadeam prea multe informatii despre el era echilibrat de realitate, ceea ce facea ca filmul sa nu fie doar un SF. Era un fel de joc care, dupa aceea, a devenit tulburator.
Implicarea lui a fost mai mare fata de cit se implica un actor in mod obisnuit?
Asta era Guillaume. El in fiecare proiect se implica masiv, total. Dar nu am simtit ca incearca sa ma incalece. Am avut tot timpul cu el o colaborare organica. Avea in mod categoric o personalitate si un caracter foarte puternice, dar n-am simtit niciodata ca mi-ar fi impus ceva. Imi propunea foarte multe lucruri, dar cind spuneam: “Nu, asta nu ma intereseaza”, intelegea.
Filmul a preluat date din biografia lui Depardieu Jr. care nu existasera in scenariul initial?
Au existat, de fapt, doua scenarii – unul care era mult mai “SF genre” si pe care l-am abandonat cu sase luni inaintea inceperii filmarilor, cind am rescris un scenariu mult simplificat. Au fost mai multe cauze pentru rescriere. Pe de o parte era Guillaume, pe de alta simteam ca ma interesa din ce in ce mai putin dimensiunea SF sau politista a filmului. Erau aspecte care ar fi contaminat ceea ce incercam sa spun.
Care au fost ultimele cuvinte pe care ti le-a spus Guillaume?
Ultimele lui cuvinte m-au tulburat foarte mult pentru ca nu stiu daca nu cumva el era deja in delir. Eram cu el la spital, chemasem un avion medical sa il duca in Franta si mi-a zis: “Suna-l pe Marius (n.r. – Panduru) sa vina cu camera si sa filmam in avion ultimele cadre ale filmului”. Deja nu mai era vorba de film, ci de viata. Intotdeauna traisem aceasta legatura dintre viata si cinema la nivel teoretic, dar niciodata la acest nivel de implicare. Vorbeam mai devreme despre ce am simtit cind am montat filmul. E vorba tocmai despre faptul ca toata povestea devenea o dovada a ceva foarte puternic, ca o marturisire despre ceva care pentru mine depasea dimensiunea lui Guillaume si care se referea la viata, la semnificatia lucrurilor si a valorilor pe care le avem azi.
Au fost si alte lucruri pe care le-ai invatat facind filmul?
O multime. Retroactiv imi dau seama ca, oricit de importanta a fost aceasta experienta pentru mine, sint lucruri pe care n-am reusit sa le transmit publicului asa cum as fi dorit. Am invatat, de pilda, ca trebuie sa te servesti de mediul folosit de film pentru a “manipula” publicul. Adica trebuie sa accepti faptul ca nu poti reda lucrurile asa cum sint si ca trebuie sa te servesti de coduri care pina la urma au un rost si nu sint neaparat negative. Daca la inceput eram putin naiv si le vedeam ca pe o constructie exterioara sau facuta de americani pentru a vinde “entertainment”, acum imi dau seama ca ele au un scop mai profund.
Vei folosi aceste noi structuri in urmatorul tau film care va fi, probabil, unul de gen?
Va fi un film mult mai usor de identificat si de clasat decit acesta. Genul thriller ma intereseaza destul de mult pentru ca vreau sa ma joc cu asteptarile publicului, cu o tensiune si cu o concluzie care sa nu fie neaparat cea asteptata. E o structura care are o forma dinamica, permitindu-ti sa introduci si alte elemente.
E un pic devreme sa vorbesc despre un nou proiect, dar ma intereseaza ideea luptei impotriva puterii si paradoxul pe care il contine faptul ca, pentru a combate puterea, trebuie sa te transformi tu insuti in ceea ce vrei sa combati. Vreau sa exploatez aceasta idee in contextul in care ne gasim azi.
Acesta ar fi al doilea film pe care planuiai sa-l faci tot cu Guillaume Depardieu?
Nu. Acela era plasat in contextul Renasterii si era un film despre Johannes Kepler si Tycho Brahe (Guillaume urmind sa-l joace pe Kepler). Proiectul a cazut cu totul pentru ca il gindisem ca pe un diptic; incepusem sa lucrez cu Guillaume la el si acum e pentru mine de neconceput sa il fac fara el.
Cit de greu ti-a fost ca regizor debutant sa stringi bani pentru proiect, sa convingi oamenii?
Cind ma gindesc la tot ce s-a intimplat, nu-mi vine sa cred, ma intreb cum am reusit sa string banii si sa-l fac. Dar aveam asa o energie si o credinta… Si nu aveam nici un dubiu in privinta a ceea ce aveam de facut.
Impreuna cu sotia ta, Ruxandra Zenide, aveti doua societati de productie – Elefant Film in Romania (impreuna si cu Dan Burlac), si Elefant Films in Elvetia. Cum v-ati integrat in cele doua peisaje cinematografice? Nu sinteti mai mult intre tari decit in amindoua?
Ideea e sa fii bine in amindoua, nu intre. De asta sint si doua societati, fiecare cu proiectele ei si cu modul ei de a functiona. In Elvetia, unde situatia e extrem de diferita fata de Romania, am reusit cit de cit sa fim recunoscuti pentru ceea ce facem.
Acolo, criteriul principal e timpul. Trebuie sa treaca foarte mult timp pentru a fi acceptat. Poti sa fii sclipitor, nu-i intereseaza. Ce conteaza e sa ai o anumita constanta. Oamenii te judeca dupa cit de rezistent esti, nu dupa fapte eroice de mica intindere.
Dar si speranta de viata e mai mare acolo!
Da!… Nu stiu daca e mai mare. Cred ca fiecare film iti ia 5-10 ani din viata.
In ce masura experienta elvetiana ti-a stimulat preferinta pentru genul SF?
Ea nu vine din Elvetia, ci din Romania. Am citit foarte mult SF cind eram copil. Intotdeauna am fost atras de lucruri curioase – de stiinta, de OZN-uri. La 9-10 ani devoram Arthur C. Clarke si Philip K. Dick. Nu intelegeam mare lucru, dar era ceva care ma stimula, dindu-mi impresia unui univers mult mai mare decit cel din jurul meu.
Cind ai plecat in Elvetia?
In vara lui ‘89. Au fost niste circumstante triste pentru ca mama mea, care traia in Elvetia si cu care asteptam sa ne regrupam de trei ani a avut un accident de masina inainte sa ajungem. Am ajuns acolo doar cu sora mea. A fost destul de greu. Sora mea a stat citiva ani, dupa care a plecat in America.
Acesta e subiectul filmului pe care il va regiza in curind Ruxandra Zenide.
Seamana, dar l-am mai schimbat tocmai pentru ca era prea personal. A ramas tema, dar n-am mai vrut sa precizam neaparat ca e vorba de Romania, ca sa facem ceva mai universal. Tema imigratiei era un subiect aproape in plus.
Cind ai cunoscut-o pe Ruxandra Zenide?
In 2003. Eu am terminat scoala in 1998. Am facut Belle Arte la Geneva, dupa care un master in cinema. Tot atunci am facut si primul scurtmetraj. Ruxandra venise tot in 1989 in Elvetia, facuse Hautes Etudes Internationales din Geneva (care n-avea nimic de-a face cu filmul), dupa care s-a dus la New York sa invete cinema si apoi la FAMU – Praga. Ce e amuzant e ca primul ei film l-a facut tot prin ‘98. Ne-am vazut reciproc filmele prin festivaluri si ne-am identificat numele ca fiind romani, dar nu vroiam sa ne intilnim. Am si lucrat cu aceiasi oameni timp de mai multi ani fara sa ne intilnim.
De ce nu vroiati sa va cunoasteti? Nu v-ati placut filmele?
Mie imi placuse filmul ei, dar ei nu-i placuse filmul meu. Pe de alta parte, eram doi romani care locuiau la Geneva si faceau filme – era deja prea mult. Pina in ziua cind mi-am zis: “Ajunge!” , am luat cartea de telefon si am sunat-o.
Cum ati ajuns sa coproduceti cel mai recent film al lui Amos Gitai, documentarul Lullaby For My Father?
Pe Amos l-am cunoscut prin Richard Copans de la casa franceza de productie Les Films d’Ici, cu care colaborasem la doua documentare si care produsese si precedentul film al lui Amos, Roses a credit. Cind Richard a auzit ca Amos vrea sa filmeze in Elvetia, ne-a fixat o intilnire. Mi-a placut foarte mult de el de la inceput. Am fost impresionat de nivelul sau intelectual. De cind doream sa lucrez cu oameni care nu discuta numai despre finantari… Bineinteles, discuta si aceste lucruri, dar mai intii filmul si subiectul. Dupa aceasta intilnire mi-am dorit sa ii coproduc filmul. Dupa ce Richard s-a retras din proiect, rolul meu a devenit si mai important pentru ca am contribuit cu finantare in proportie de 30%, ocupindu-ma de toata filmarea din Elvetia si Germania.
De pe site-ul Elefant Films am aflat ca filmul il are in centru pe Munio Weinraub Gitai, tatal lui Amos Gitai, care ca tinar student la Arhitectura a fost persecutat de nazisti, refugiindu-se in Elvetia unde a fost primit cu bratele deschise de cea mai mare si mai moderna firma de arhitectura.
Filmul urmareste parcursul tatalui sau, dar vorbeste foarte mult si despre arhitectura, ideologie, reprezentare si despre diferite moduri de a considera viata care se traduc prin arhitectura. Ce e interesant e sa iti dai seama ca Amos Gitai isi construieste si el filmele asemeni unui arhitect. Inca nu stiu foarte bine cum o sa arate filmul pina la urma pentru ca e inca in filmari. In acest moment filmam pentru o saptamina, la Sofia, niste scene de fictiune, dupa care mai sint doua saptamini de filmari in Israel. Dar deja mare parte din film e montata pentru ca Amos monteaza pe masura ce filmeaza.
Si celelalte proiecte ale voastre?
Cel mai important e filmul Ruxandrei, Cosmetica fericirii, prin care sper ca ea sa-si confirme talentul de regizor. Mai e pe urma un proiect de care s-a ocupat mai ales Dan Burlac, Sette opere di misericordia, de Gianluca si Massimiliano De Serio, care e un film foarte frumos, cu sanse la Cannes. Pe acesta l-am coprodus prin Elefant Film cu compania italiana La Sarraz Pictures.
Proiectul imediat urmator e cel al Ruxandrei?
Da, vrem sa filmam toamna asta sau primavara viitoare. Avem deja o buna parte de finantare din Elvetia, un pic din Franta, iar cind ajungem la 70-80% din finantare, ii dam drumul. Daca il filmam in aceasta toamna, s-ar putea sa fie gata in 2012.
Tu si Ruxandra aveti de regula aceleasi opinii si gusturi artistice?
Nu avem deloc aceleasi opinii. Ne certam destul de mult, dar intr-un mod sanatos. De regula, lucrurile se clarifica prin argumente care pina la urma il conving pe unul sau pe celalalt. Ruxi aduce o dimensiune foarte pragmatica si concreta, in vreme ce eu sint mai visator. Exista, inevitabil, o concurenta intre noi, dar cred ca am reusit sa o transformam in ceva stimulativ. La un moment dat, in aceasta meserie esti obligat sa iti depasesti orgoliul, egoul, daca vrei sa…
…sa faci casa buna cu un alt cineast?
Exact, si sa faci si casa buna de productie. Trebuie sa-i lasi loc celuilalt.
In ce masura te regasesti in cinematografia de aici dupa ce ai studiat filmul in Elvetia?
Cristi Puiu, cu care am fost coleg la Geneva, a lansat in mare parte noul val romanesc. Acest nou limbaj cinematografic el l-a lucrat si pregatit la Geneva.
Vrei sa spui ca, asa cum ideile revolutiei de la 1848 au venit de la Paris, noul val ar fi pornit din Geneva?
Nu neaparat. Dar acest limbaj era extrem de bine adaptat unei realitati, unei economii, si a fost o potriveala foarte buna. Aceste idei pot aparea oriunde, insa pamintul era fertil aici.
Ca preocupari ma simt foarte diferit de noul val pentru ca eu sint pe genuri mai SF, mai fantastice, mai metafizice – chestii care sint opusul valului acesta foarte pragmatic. Dar asta nu ma impiedica sa-i apreciez pe acesti cineasti.