O amica neurolog a zis ca ce-i sigur, e sigur si ca paza buna trece primejdia rea, mai ales ca am si un fel de ameteala; deci sa-mi fac un remeneu la teasta. N-am luat nici un xanax, nu mi-am facut nici un RMN, dar de scrutat m-am scrutat. Si ce-am vazut? Ca blegeala trista imi venea din trei directii, care erau tot atitea izbituri primite fix inainte de Pasti, ca niste semne rele. Unu: oameni de care mi-e drag isi fac brusc analizele pentru ca pot fi foarte bolnavi; doi: mama nu mai are chef de nimic; trei: vecinul Cirpaci se intoarce de la Frankfurt pus pe razboi si urla din capul scarilor ca daca vrem scandal tiganesc, o sa-l avem. Ma simt dintr-odata fara puteri, stoarsa de vlaga, de parca as avea 80 de ani, nesigura in propria casa, din care mi-e tot mai clar ca va trebui sa plec. Stau ce stau incremenita, cu creierii goliti, respir adinc si iar respir, ma imbarbatez in gind cum fac de obicei, pina mintea mi se limpezeste si sufletul se face usor ca o pana. E deja dimineata de 23 aprilie.
Dupa ce, intre 7 si 9 balmajesc citeva rinduri despre filmele wu xia si printesele razboinice pentru cartea cu amazoane, ma duc tintit la magazinul Bijuteria din centru, cumpar sase ceasuri desteptatoare japoneze, le pun baterii noi, mai iau buburuze, iepurasi si oua de ciocolata Lindt, sase filme de colectie cu Chaplin, sase carti cu tema tintita, insir pe masa cele sase cosulete de nuiele cu toarta, cumparate acum doua saptamini din piata, cobor valvirtej in curte, culeg iarba multa, o asez in cosulane, plantez cu grija ceasurile, le pun pe toate sa sune la ora 3, adaug dulcegarelile, filmele. Iau un taxi si ma intilnesc cu A.M., care mi-a adus un ditai iepuroiul din Canada, de la fiica mea, Oana, apoi trec sa iau mascota in forma de ou rosu urias. Pe drum ma tot gindesc la expresii legate de timp si de ceas pe care sa le servesc prietenilor. Cel mai mult imi place n-aduce anul ce-aduce ceasul.
Chiar asa se si intimpla. Cind deschid usa, ma doboara de bucurie mirosul de ciorba si de friptura de miel pe care mama a inceput sa le faca, dar mai ales felul in care imi spune ca n-are de gind sa se lase doborita chiar de sarbatori. Noaptea merg impreuna cu prietenii la Inviere, apoi, ca de atitia ani, la gazdele Mihai si Alice. Ma imbrac in ou, Eugen in iepure, ne facem cadouri, ne veselim, iar a doua zi o iau de la capat. Ma duc cu daruri la prietenii bolnavi, povestim mult despre cum o sa fie bine, ne facem planuri. Nu intru bine in casa si, tir-tir la usa, vecinul Smonky cu sora-sa si trei copii dupa ei, toti imbracati ca-n reviste. Ii poftesc inauntru, le zic sa astepte putin, ma echipez in iepure, copiii chiuie, umplu un platou cu prajituri, iar vecinul isi cere iertare pentru urletele de ieri si tine un discurs despre impacaciune de parca ar fi la amvon. Mai ca nu ni se umplu ochii de lacrimi. Ne pupam usurati, iar eu imi alung din cap orice gind parsiv. Seara citesc intr-o revista despre descoperirea unui grup de cercetatori de nu mai stiu unde, cum ca naivitatea credula nu-i prostie, ci semn sigur ca dementa senila-i pe-aproape.