Am mai pomenit de amicul meu, stomatologul iubitor de muzica rock. Dupa ce s-a obisnuit cu noul standard al difuzarii concertelor de profil, nemaiavind cheltuieli, a dat iama in magazinele de discuri si-a umplut deja o etajera cu aparitii diverse. Cele mai recente titluri, pe care m-a invitat sa le vedem, sint: Dire Straits – Alchemy si Metallica – Fan Can Six. Doua trupe cu destule galoane ca sa mai aiba nevoie de laude ori cuvinte entuziaste. Ambele fac parte din plutonul fruntas, aduna public si vind orice produc. Evident, cu mentiunea ca Dire Straits nu mai functioneaza de doua decenii, insa Mark Knopfler, chitaristul, compozitorul si vocalistul are o cariera solo frumoasa, practic el fiind totuna cu (re)numita trupa. Nu cred sa fie vreun iubitor al placutei sale muzici care sa-i cumpere discurile minat doar de interesul pentru artist, nu si de amintirea subconstienta a ceea ce insemna cindva Dire Straits. Eu, ca si stomatologul, n-am facut vreodata diferentiere. Si amindoi ne-am reamintit dupa-amiaza aceea din iulie 1983, cind am ascultat prima oara Love Over Gold si-am baut coniac albanez, asteptindu-ne acum, dinaintea plasmei cu diagonala de peste un metru, sa traim revelatia unui moment de gratie din istoria scurta, dar viguroasa, a rockului: Alchemy. Concertul s-a tinut la Hammersmith-Odeon chiar in luna cind noi savuram, cu sentimentul calcarii interdictiilor si satisfactia fructului oprit, muzica procurata prin “filiera” Florian Pittis (nestearsa fie-i amintirea!). Nu ne-a fost greu, atunci, sa percepem finetea chitaristului format la “scoala” lui J.J. Cale, daruit cu voce calda, autor de melodii atent elaborate, mai degraba soft decit rock, oricum, ceva lesne digerabil pentru tot iubitorul de armonii generoase. Contemporani, dar nu din aceeasi generatie cu punkul si new-wave-ul, Mark Knopfler + Dire Straits au activat, direct in mainstream, exact in anii cind punkerii ravaseau lumea: 1977-1985. Mi s-a parut ciudat, chiar inexplicabil. Gustul “marelui public” nu seamana cu al betivului care, dupa o repriza de trascau autentic, trage una de ceai ecologic pentru a-si alunga greata. Publicul e manipulabil. Un timp am banuit ca propulsarea acestei trupe in frunte, prin toate mijloacele, a fost o miscare tipica showbiz-ului, un soi de replica la atacul noilor veniti, care voiau totul, nu doar “portia” lor. Nici azi nu cred altfel.
N-am argumente, ci experienta de ascultator implicat. De-aproape un an, de cind Alchemy a fost remasterizat si repus in circulatie, n-am izbutit sa urmaresc mai mult de 2-3 piese. Totul suna asa de bine, de organizat, de frumos, ca mi se apleaca la fel ca de prea mult tort cu frisca sintetica. M-am suspectat, fireste, de involutie, de prosteala, de lipsuri estetice, de tradare a idealurilor… Si ma consolam ca e doar perceptia mea. Dar am fost uimit sa vad aceeasi reactie la amicul meu. Dupa numai doua piese, omul s-a uitat la mine perplex, parca nevenindu-i sa creada ce (i) se intimpla. Ca sa-l impac, nu de alta, am invocat teoria lui Lovinescu…
Apoi am pus Metallica – Fan Can Six. Urmarea nu se poate condensa in citeva cuvinte.